Orașul organism și bobul de mazăre
Babele care își fac rondurile
în diminețile fertile cu (măcar) o rază
umplu autobuzele ca statui fără brațe
ridicate pe scaune, persoane-tampon
Fac fotosinteză,
Moșii își strâng mâinile și scuipă
Verticali și virili în picioare
nostalgici la domnișoare pseudodemne,
insecte care li se întorc cu spatele la soare
– distanță deloc sarcastică,
distanță amorfă –
curioși de ce există-n lume scaune
societatea ca o cutie închisă
societatea ca ecosistem de bus în rută
societatea ca boală
Diagnostic care nu minte:
Confesiuni auzite de șoferul din 6,
când duce acasă corpuri de sticlă
fără amprentă,
orori auzite de șoferul din 6,
care rar e femeie.
●●●●●●
fetish
E februarie și mă întrebi de iubire,
îți povestesc de violență*
și mă gândesc și astăzi cum
o să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
Mă defaci
fiziologia mea mai degrabă ca un sanatoriu
gol putred prea bătrân, prea trist,
te adapă cu formolul sânului ca ploscă –
în casa asta fertilă nu se moare de foame.
Existența are dreptul organic
de a proveni din înțelesuri sau neînțelesuri,
dar e februarie –
și existența mea e limitată la tine –
cel puțin azi
îți povestesc de dumnezeu, și cum sunt fiica mamei
îmi spui că am crescut tandră lângă tine
prin violență*,
dar violența nu m-a crescut în nimic.
am suferit și m-am crescut singură.
Te excit
și înțeleg că mă vezi mai degrabă ca gol
decât femeie
și preferi să îmi crapi exoscheletul în gură
să crapi să crapi crapi crapi crapi să crapi să crapi să crapi să crapi
să îmi spargi buzele crăpate în gură,
să spargi, în general,
suferința te remediază și excită
îți povestesc de violență
de iertare
și tu te masturbezi ca o rană deschisă
îți povestesc de violență
ca să aibă de ce să îmi ramână degetele
în gatul tău sub barbă
să ți-l zdrobesc deschis,
să te vad sfâșiat și fragil cum nu te-a văzut nimeni –
un bărbat care niciodată nu a fost mai puțin bărbat
ca acum –
o ființă care niciodată nu a fost mai satulă de sânge
ca acum,
am suferit și m-am crescut singură.
îți povestesc de violență
să ții minte cum îți tremură maxila când mă vezi, o femeie turbată
mă recunoști cu tot formolul mânjit între palme
ți-l dovedesc pe dumnezeu, și cum sunt fiica mamei
o să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine
mă recunoști ca fiind acum exact ca tine
am suferit și m-am crescut singură
isterică dar mare, mai mare ca tine
realizez că voi umple podeaua de sânge
îți povestesc de violență
poate așa e mai bine.
Am obosit să știu.
Am obosit să văd cum violența excită,
am suferit și m-am crescut singură.
Am obosit să știu.
poate așa e mai bine.
dupa ce mă golesc de toata de benzina
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
Îți povestesc de violență
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
Am suferit și m-am crescut singură
Îți povestesc de violență
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
Am suferit și m-am crescut singură
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.
Voi fi bine,
iar tu al nimănui.
M-am născut și voi muri din violență*.