Poezie cu antimemorie de la Ionuț Tiberiu Bălan

Am primit de la Ionuț o selecție de poeme compuse pe baza unor fotografii de la Denisa Giuglea. Așadar, vă prezentăm o selecție de poeme spontane, ce au fost mânate de artă fotografică, reușind o armonizare între sectoare diferite de creație.

Totodată, am vrut să aflăm de la Ionuț cum percepe el poezia:

Poezia este antimemorie!

Din toate tipurile de poezie, cea care cuprinde cît mai mult și cea care se pune la dispoziția cît mai multor cititori este poezia antimemorie.

Ce înseamnă poezia antimemorie? Privită atît de la depărtare, cît și din apropiere, este poezia care lasă cititorului impresia unei memorii, sfidînd memoria adevărată, trăită și reală. În fapt, singura parte veritabilă a memoriei care poate fi regăsită în poezie este memoria poetului, memoria artistului. El este singurul care-și recunoaște complet fragmentul de gînd lăsat în spațiul poeziei. În rest, cititorul nu se poate decît regăsi parțial spre deloc.

Este acest lucru o problemă? Nu, nu neapărat. Desigur, depinde de gusturi și de ce am dori să receptăm de la o poezie, ce primim în schimbul lecturii. NU trebuie să fim oglinda poeziei și nici ea nu trebuie să ne fie nouă. În ciuda faptului că cititorul nu are o datorie față de poezie, nu este obligat să găsească un anume lucru, ce va face involuntar cititorul va fi să preia un sentiment apropiat sentimentului poetului. Și chiar dacă sentimentul nu este apropiat ori nu preia vreun sentiment, pînă și îndepărtarea ori lipsa sentimentului reprezintă prin simpla afirmare o stare – starea poetică. Sentimentul (ori lipsa lui) poate să implice memoria ori experiența personală, dar ele vor reprezenta, așa cum am afirmat și mai sus, iluzia memoriei, căci memoria e alterată de mai mulți factori, printre care, unul dintre cei mai solizi factori ar fi acela că memoria se schimbă în funcție de modalitatea prin care o invocăm – fie prin diversitatea poetică, artistică, fie prin viziunea celui ce vrea să invoce.

Astfel că poezia este împotriva memoriei curate, exacte, și este pentru o memorie iluzorie, dar mult mai dulce și mai imensă decît memoria banală și prea repede trecătoare.

vă voi scrie o scrisoare din munți

mi-e frig

palmele crengilor mă înconjoară

focul e stins, urmează

să vină zăpada cea mare

norii, înălbiți ca niciodată

valsează în haosul lor inițial

ei nu cunosc frigul

doar obrajii mei se înroșesc

și brațele-mi tremură zgomotos

mă retrag în cazemata – deodată cocon

mamă, privește-mă cum mă voi mai naște o dată

acum – singur

veșnic verde

urmăresc curios lumina prin ochii crengilor mele

mă aplec sărutînd pămîntul

și-mi smulg o rădăcină cu care mă lovesc

pînă-mi

înmuguresc ochii din brațele-crengi

mugurii orbi din crengile verzi

înmuguresc lacrimi verzi 

și curg sub formă de sevă 

pe trunchiul meu tînăr și cocoșat

a fugit pădurea din jurul meu

și-s singur în mijlocul cîmpului

orice vînt e insuportabil

și mi-e teamă c-am să cad prea devreme

fără să-mi fi înmugurit ochii din brațele-crengi

mugurii orbi și lacrimile verzi

iarbă deasă 

să alergi cu tălpile goale prin iarba deasă a avut mereu un anumit nivel de risc

puteam să mă tai într-o frunză nenorocită și să sîngerez pînă la moarte

ori să mă piște vreo urzică, iar eu, copilul, să mă scarpin pînă rămîneam cu pielea în mînă

puteam să calc într-o coasă, iar ea să mă doboare iremediabil

și chiar dacă ar fi fost așa

ar fi venit țăranii într-o zi să mă cosească

aș fi ajuns într-o claie de fîn pentru iarnă, cînd va fi mai greu

pămîntul ar fi prea rece, iar caii vor dormi în picioare

nechezatul lor mă va trezi cînd aș crede că mă apropii de ultimele clipe

din viața mea de iarbă uscată

dinții lor mă vor sfîșia și de ce să-mi pară rău?

cînd eu, iarba uscată, deja mi-am trăit viața

nu

eu nu te văd

cred că am orbit temporar ori nu știu

o fi vreo boală primită din generație în generație

pentru care nu există încă tratament

tu nu

nici tu nu mă vezi

parcă te-aș auzi strigînd culorile pe nume

din halatul tău alb

la început – un punct pe braț care s-a extins pînă la pierzanie

cine-și mai amintește cînd ne-am văzut ultima oară

eram copii, așa cred

ori nu, nu ne născusem

nu, nici eu

nici tu

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *