E dimineață
scrutez pavajul
prin Piața Unirii —
doar eu și gunoierii.
îi aud silabisind:
„și Stelică și-o bătut joc
de el,
de ăla — nu știe să se leagă?”
suntem, pe jumătate,
analfabeți funcționali.
reducerile,
zic ei,
ar trebui să înceapă din educație —
să astupe
deficitul bugetar.
președintele nostru, matematician,
face calcule de buzunar.
întrezăresc un viitor
de catifea uzată,
până la osul
care fierbe
în oala de pe aragaz.
e toamnă.
încă nu s-a schimbat ora.
frigul taie prin vene
ca un act oficial,
semnat cu pixul înghețat
al dimineții.
se inaugurează
Catedrala Națională.
în jur,
orașul fumează tăcut.
și mă gândesc —
cum ar fi dacă
Godot ne-ar aștepta
pe noi,
rătăciți prin vise fără rost,
cu mătura în mână,
strângând, cuminți,
și sacii de gunoi.
restanțe — abjudecate.
*
În tăcere
în tăcere,
lucrurile se așază de la sine.
se sparg în mii de cioburi —
fractali înmărmuriți
la beție.
cine iubește și lasă,
în Euclid’s orchard,
cântă pe masă
picături de ploaie rămasă,
suspendată
între proiectile
și lupte de clasă.
cine suntem noi
fără aceeași casă,
ridicată în roșu?
copiii pleacă,
sughițând povești
spuse în treacăt,
tăcuți,
ca niște umbre
care știu totul
și nu mai întreabă.
*
ANIMUS
I. Drumul
e sâmbătă, 18 octombrie,
la o zi după nașterea ei,
de Lucin.
și ce dacă e moartă demult,
îmi spun.
e 4 și un sfert —
mă aștepți în fața blocului,
la MODERN.
apar coborând scările
cu un cake;
ieși din mașină,
mă întrebi cum sunt —
„sunt bine”, îți răspund.
nu știi ce am acolo,
în plasa roșie.
te lămuresc silabisind:
brow-nie, apoi cake,
cu vișine.
îl așezăm în portbagaj.
îmi las paltonul de lână bătută
pe bancheta din spate,
peste tacul tău de biliard,
apoi îmi fac loc lângă tine,
în față.
ne sărutăm —
ca doi copilași.
pornim spre nord.
fredonez încet,
în timp ce tu îmi vorbești
despre tot și nimic:
things you said that day
up on the one-oh-one
the girl come undone…
asta încerc să fac
de fiecare dată când tac —
„a bet about us.”
și deși ne aflăm în vecinătate,
cum ar zice apostolul Pavel
prin gura ei,
într-o sală de clasă
într-o zi de toamnă,
nu încetăm să ne privim
în oglindă.
cadranul ceasului îmi arată
ora exactă.
sunt pe stop, în a patra zi.
la „fără” erai singur pe drum, veneai
înspre mine — iată-ne ajunși
la „și”-ul care ne leagă,
gonind împreună cu 93 la oră
spre malurile Retezatului,
așezământul meu de obârșie.
II. Echilibristica
Mazilescu — mă întreb,
înainte să-și curme zilele,
făcea același exercițiu de echilibristică,
subterană, subcutanată,
nefirească,
ca toți cei care își duc traiul
prin membrane de porc
uscate la soare?
polițistul de la circulație întinde mâna.
tragi pe dreapta,
îți păstrezi calmul,
îți freci necontenit fața cu palmele.
cât e amenda? întrebi, frizat.
scapi ca prin minune cu avertisment
și trei puncte de penalizare —
care, oricum, trec cu timpul.
timp petrecut pe drum,
vorbind despre mâncare,
despre nelipsita-ți carne
din alimentație.
III. Decadența din mers
te îngrijorezi că m-aș putea plictisi
sau să adorm
de la felul tău de a conduce.
dar grija pentru motor
nu-ți permite să accelerezi.
totuși —
când îți miști trupul în mers,
întretai aerul
precum o săgeată.
iată-mă, plăcut marcată
de acest paradox.
îți spun că-mi place liniștea,
apoi fac o fotografie,
încercând să prind
decadența din mers.
iese ștearsă —
camera e prea departe de geam.
știu regulile de cadrare,
dar e murdar;
sunt pete de ploaie
rămase de cine știe când.
IV. Evadarea tăcută
ascultăm Empire of the Clouds,
de la Iron Maiden — trupa ta preferată.
îți spun că-mi place,
are un aer melancolic, ca de octombrie.
mă corectezi:
„nu are aer melancolic!”
dubiul e singurul meu Dumnezeu —
îți răspund.
îți permit să mă contrazici.
trec la Lena Constante,
la Evadarea tăcută,
cei doisprezece ani
petrecuți într-o celulă.
te întreb:
„ți-ai putea imagina
doisprezece ani de carceră,
în închisorile comuniste?”
după o ezitare, spui:
„ce nu te omoară
te face mai puternic.”
abia șoptit rostesc:
„eu nu-mi pot imagina —
parcurg atât de anevoios rândurile,
cu un soi de teamă, parcă;
dacă, prin absurd,
mi s-ar putea întâmpla mie?”
știu deja că eviți subiectele sensibile.
mai ții minte cum mi-ai zis atunci:
„TREBUIE SĂ UIȚI chestiile astea!”
V. Crossing of Blood
„aceste 86 400 secunde dintr-o zi
sunt singurul capital adevărat”,
scrie cineva — și da,
îmi vine să cred.
dar timpul se scurge altfel
când îl trăiești în absență:
ca un lichid gros,
un sânge cu memorie,
ce se întoarce mereu
în același loc.
John spune:
„there’s a crossing of blood,
between them and us.”
și-atunci mă gândesc
la tot ce rămâne nespus,
la liniile fine care ne despart,
dar ne țin aproape.
îți scriu în minte
un singur lucru:
my loyalty’s statement!
VI. After All
soarele s-a retras,
îți tremură vocea când spui
că Germania are alt grad de civilizație.
mă ghemuiesc mai tare,
tu nu mă iei în brațe,
deși vezi că mi-e frig.
îmi povestești despre bursă,
despre grafice, fluctuații,
despre ordinea lumii —
și pentru o clipă,
mă văd reflectată în parbriz
ca într-un acvariu cu lumină.
spui că nu-ți plac promisiunile,
că lucrurile se așază singure.
îți răspund în gând:
nici florile nu cresc
fără mâini care le ating.
mă gândesc la Blue,
la drumul spre râu,
la tatăl meu și găinile lui,
la tine care mănânci brownie
și mă corectezi pe melodii.
tic-tacul din încheietură
mă ține trează:
sunt încă acolo,
în mașină,
în clipa care nu trece.
tu vorbești despre liber arbitru,
eu despre norocul prost al iubirii.
ne amuzăm,
dar între noi se așază
o liniște ciudată,
cu gust de metal.
și totuși —
după atâta drum,
după toate cuvintele,
rămâne ceva:
o atingere care nu s-a întâmplat,
dar arde ca și cum ar fi fost.
trans-figurăm
antologia dispariției
prin gesturi și poziții noi —
tu, calmul,
eu, febra.
ești, after all,
un foarte bun
și răbdător călăuzitor.