interferențe

fondul de ten îmi provoacă acnee,
lipsa lui mă face să mă gândesc
dacă ceilalți mă iau în serios
despre formula de aur am auzit
doar în treacăt

numărul tău e și azi în agendă
mă gândesc câteodată
la cum ar fi fost dacă
aș fi avut mai multă îndrăzneală atunci
și parcă e prea târziu să-ți scriu acum,
să-ți povestesc despre cum
încă mă uit după bărbați cu buze și mâini frumoase,
cu ochi triști, ca mierea, doar pentru că
m-am pierdut mult prea devreme în ai tăi iar azi
e câțiva ani prea târziu să mai conteze

mâinile tale au fost prea timide
să-mi atingă pielea,
buzele mele prea lașe n-au
cerut la vreme ce-și doreau să aibă,
mă uitam la toate ciorile care ne înconjoară,
la norii joși, gri, la teiul bătrân
de lângă sala de clasă,
ploaia vărsa cu ciudă de pe acoperiș
tot ce ne era frică să spunem fățiș,
ochii tăi n-au știut să-mi vorbească
dincolo de teama comună, timpul
a trecut peste tine și peste mine fără
să lase măcar șansa razantă a unui noi,
nu există tihnă pentru cei condamnați
așa că scriu poeme la două dimineața
chiar dacă n-au să ajungă niciodată
la tine.

contrarietăți

nu mi-a plăcut niciodată un bărbat
suficient de tare încât
atunci când îl privesc în ochi să văd
că l-aș vrea lângă mine totdeauna
și chiar dacă angajamentul îmi sună străin,
pe alocuri straniu, ca o limbă
a Orientului antic vorbită-n prezent,
câteodată mă surprind eu pe mine c-aș vrea
să simt că aparțin cuiva

o familie fericită n-a fost niciodată
pe lista mea scurtă de dorințe,
libertatea
a ocupat mereu locurile întâi, doi, trei, patru și cinci
alături de pasiune, nu sunt de pe aici,
și cu toate astea, nu neg, mi-ar plăcea
să mă simt dorită nu doar
pentru mintea sau magia mea,
căutată nu pentru legături
ale căror greutăți nu-s înțelese, ci pentru
cum pot oferi și primi plăcere,
pentru cum pot să-l fac să simtă
bucurie, extaz, mânie, mândrie, patimă
pur și simplu la gândul că
o să arunc altuia priviri jucăușe dimineață
în bucătărie sau poate pe hol,
chemându-l leneșă înapoi în dormitor

am trăit în casă cu posesivi,
dragostea lor ciuntită e tot ce știu,
nu știu să accept alinturi sau complimente,
de la bărbați, doar mă împing la joacă
la fente,
dar sunt nopți fără somn, mâna se plimbă pe perete
și un nu ești singură, ești a mea
ar sfâșia îndoiala și orice altă durere

am zile în care mă uit în oglindă
așa, îmbătrânită și micuță, cum e ea,
și mă gândesc cât de departe
m-a dus corpul ăsta al meu înainte
să mă întoarcă aici,
prin câte dureri, câte furtuni, ce cicatrici
am răbdat an după an împreună,
și-mi vine atunci să-i zic o vorbă bună
o vorbă de mulțumire, ce uimire

da-mi amintesc după că
nici un bărbat nu l-a văzut
așa cum e el, în frumusețea mută, multă,
care îl poate duce în iad sau la cer
îmi asortez oja cu rochia cu cana de cafea
și evit cu orice preț să disper, am intrat
în epoca mea roz marmorat pe ritm de jazz,
de șansonete franțuzești și miros de vie coaptă
recele nopții îmi îmbrățișează pielea și uit
să mai vorbesc în șoaptă

cottagecore

copilăria mea a devenit visul
tuturor adulților care
n-au alergat după mierle prin iarbă sperând
c-au să le prindă, nu
au mâncat pâine prăjită cu unt și miere pe dealul
de unde trebuiau culese căpșunile, aceleași
căpșuni pe care aveai sarcină să le vinzi,
mai spre seară, în sat
și cu siguranță n-au primit misiunea,
foarte importantă,
de-a se juca cu restul copiilor din vecini la poartă
până aveau să se-ntoarcă vitele acasă

poate că au avut tradiții de familie complicate,
cum ar fi jocul de cărți de duminică seară
și nu uitatul împreună pe cer, în zare,
până se pierde ultima aripă de pasăre călătoare
în zborul ei,
așteptând cu sufletul la gură să se-ntoarcă
într-o lună, două, trei

nu voiam să port roz, mi se părea culoare
de fete, bunica
purta până și culorile vesele în nuanțe închise
și mă învăța că plăcerea trebuie drămuită,
împărțită cu grijă în bucățele mici, pe care
să le mesteci încet, cu grijă, în încercarea
de-a dilata cât poți timpul,
nu înfulecată pe grabă, așa cum faci
de toate atâtea câte vrei să scapi

nici n-aș zice că mi-e dor,
deși toate lucrurile astea poartă-n mine un loc al lor
toți oamenii agățați de câte un trend
cu terminație în -core
arată a furnici ce își strigă cu disperare al lor core,
sperând c-o să le răspundă înapoi,

azi
port roz și-mi las părul
să crească cât vrea el,
simt trecerea dintre sezoane înăuntrul meu
mă uit în afară și văd că nimic nu-i la fel,
am crescut în direcția opusă, mă uit
tot mai mult la ecran și mai puțin la cer,
acel cer
de pe care descifram constelații

muncesc, socializez, investesc, scriu,
mă documentez, trăiesc
prin ecranul, mai mic sau mai mare
care-mi știe fiecare mișcare,
am crescut și foșnetul frunzelor
mă cheamă pe nume
de fiecare dată când cânt sau dansez
așa cum am învățat să manipulez
timpul când am de făcut ceva ce nu-mi place
mă cheamă mersul pe iarbă în tălpile goale,
mă cheamă frunzele trosnind sub fiecare pas,
și nici măcar nu pot să zic că vreau să-mi dea pace
am prins ultimele zvâcnete ale unei lumi care
nu mai e nicăieri de găsit, poate doar decât
când îmi las părul liber, port ceva roz și privesc
spre înăuntru.