VENERE
mâna se spală după fiecare sfârtecare de pântec
nicio picătură de sânge, nicio urmă de țesut
care să putrezească pe podeaua
fertilității absolute.
mă nasc și tai cu lama sfântă
uterul etern al existenței
ca un semn al sacrificiului matern
și născocesc din resturi și din umbre placentare
minunata reverie a întâilor făcuți.
în spatele meu
femeia cu ovare de aur
moare pentru o ultimă dată pe catafalcul concepției.
e oglinda creației în trupul Venerei
vărsându-şi profundul în piele de făt.
FORJĂ
Dacă din coasta lui Adam
Întâia umbră femeiască s-a născut
Şi-n al ei pântec cei secunzi s-au copt,
Tu şi eu am răsărit din magma lui Vulcan,
În forje-ncinse de fier brut – incandescent,
Din urme primordiale de cenuşă şi de foc.
Miezul cald pulsează-n cavitate,
Sub arcurile stâncii ca fildeşul de albă
Şi se aprinde tot mai tare când cu palma
Simt textura umbrei stinse ce se zbate
Sub arzătoarea lumii salbă. Decadent
Incendiul creator de ființă-şi pierde urma.
PHLEBOMORPHOSIS
*
Câteodată aud pe holurile casei tale vocile celor pe care i-ai iubit întâi,
și toți îmi spun, ca un cor de îngeri căzuți în infern,
că a 8-a încăpere din emisfera de Sud este cea care ascunde soarele nostru.
Coridoarele sunt goale,
întinse tubular ca vasele unei rețele roșii,
o pânză imensă de sânge,
unde păianjenul bate cu piciorul
ritmul dragostei incerte,
sub vene ce se mişcă – phlebomorphosis în mine,
se amestecă, frământă ca albastre intestine
și împing furtuni de sânge și vârtejuri de destine,
te transformă.
**
Cum pot să mai scriu când simt că am ajuns la limita creației mele?
Poezia mea e un izvor de sânge care se oprește la tine,
pentru tine,
un vampiric vals de strofe muribunde
ca un stol de lilieci slabi, glorificându-şi ultimul zbor.
Simt că ești cel mai mare produs al neputinței mele,
Că versul tău e mai puternic decât toate celelalte versuri,
că întregul tău se termină în centrul roşu al genezei –
nucleul, focarul și cartea a 8-a.
Îți scriu căci versurile dor
ca râuri infinte de infern care curg precum sângele în vene,
fântâna de umbră,
de miere nocturnă
și matca născătoare a tinereții brute.
Camera mea nu e la fel:
eu nu aș lăsa obloanele trase,
căci soarele tău nu mă arde.
Eu nu simt focul cum liliecii simt lumina,
eu iubesc dincolo de uși închise
și las dragostea să șoptească pe coridoarele pe care alții strigă.
Eu inund cu tăcerea al 8-lea cor
să aud cum pe holuri toți îngerii mor,
căci venele se mişcă – phlebomorphosis în mine,
se amestecă, frământă ca albastre intestine
și împing furtuni de sânge și vârtejuri de destine,
mă transformă.
Cunoscător al Iadului, Savant al Morții,
învață-mă să înțeleg sfârșitul poeziei mele.
ROȘU
Culorile nu mai au înțeles pentru mine
atunci când îmi aduc aminte
că memoria unui întreg de care nu am avut niciodată parte
va rămâne întotdeauna în pata oarbă a retinei mele.
Mereu acolo,
știind că doarme unde nu pot s-o văd,
crescând și suflând ca un urs leneș,
așteptând să uit că există,
dar o aud
o simt
o cunosc
Am crezut că pot forța culoarea,
că pot spera la roșu cât sunt înconjurat de vid
și aş fi vrut măcar să o cunosc mai mult,
să cred că ar fi fost posibil
să gust o felie din mărul roșu al ipotezei.
Dar uneori
merele roșii sunt doar mere roșii,
nimic mai mult, nimic mai puțin.
Și poate că roșul pe care îl cunosc eu,
și pe care pot să-l văd
să îl aud
să-l simt
e mai frumos decât orice ipoteză.
Rodiile nu sunt doar rodii.
ROD
Sub propria membrană de zahăr se coace
un fruct ce nu-l poate hrăni pe nerod,
dar coaja lui moale foc are să-mbrace –
incendiul ce fierbe preadulcele rod.
Livezi care ard, fumegând policrome,
cu palma încinsă îmi curmă geneza,
și visul meu roșu se pierde-n arome
mai dulci decât mărul ce-a stins-o pe Eva.
Licoarea și sucul se scurg peste trupul
plăpând care arde ca fagul în vatră,
și-n dulcea mireasmă își văd azi trecutul
produsul trăirii și mierea curată.
Ți-am spus în livadă: “Cireșii mă dor
când mintea își lasă dulceața să curgă
din fructe de sânge-necate-n lichior,
căci rodul meu gâtul nu poate să ungă.”
Cărbune pe mâna ce-a pus cândva bobul
în cupa țărânei ascunse de soare
trezește în mine dorința și cordul
în cufăr începe să bată mai tare.
În timpul dintâi voi rescrie pământul
ce-n pântec de lemn va clădi un martir,
și-n timpul al doilea sădi-voi cuvântul
ce stors de esență va da elixir.
Fotografia de cover pentru articol aparține lui Naomi Bîldea.