Ars magna
Mâinile tremură în tensiunea
umbrelor uitate adânc în ele,
trasează direcții paradoxale,
și eu, care sunt chiar aici,
respirând și înaintând în lumină cu voi,
cobor odată cu cei nevăzuți,
le ascult regretele,
glasul nostru ridică vălul dintre lumi.
Cerul să ne primească apocalipsa:
ridic la suprafață ce a cerut să fie ridicat,
limpezesc zările,
inima.
In memoriam
I.
Scriu pe hainele zdrențuite ale morții,
într-un crepuscul fără ieșire,
îmi ling cerneala amintirilor de pe degete,
sunt proiecția trecutului,
topită în căldura caselor și corpurilor
care m-au primit,
sunt femeia-șarpe, sunt cavalerul iernii,
din vocea mamei curge lumină,
lumina întunecată a cuvintelor,
care mă vindecă de nebunie.
II.
Visul negru al spaimei
mă inundă cu apele lui borțoase,
jocurile și râsetele noastre
plutesc în derivă
și-ți amintesc de visele ciudate
și finalurile strâmbe din tinerețe,
râzi și rămâi să dansăm,
șterge-mi ceața care se cristalizează pe fruntea mea,
când rănile îmi șoptesc dispariția
cu vocile care plutesc în casa din trecut,
râd, povestesc și se vaită,
până o să intru și o să le tai rădăcinile,
și atunci o să plâng,
singur și mort.
III.
Plesnesc înfloriri de tandră apropiere
și-mi amintesc bucuria și disperarea
curgând sub pielea mea,
sărutul din pragul înserării,
vocea ta dispersând frica,
și sunt eu în oglinda sufletului,
e dorul unui ochi lăcrimând în cuvintele mele,
ah, aceste unduiri ale penumbrei
unui însemn de foc încins în inocență,
poarta unor viziuni, deschisă, închisă,
tăcere în mâinile
care odată mângâiau clapele pianului
și înviorau lumina,
veneai și te așezai surâzând lângă mine,
zâmbetul materializa muzica,
mâinile magnetizau apele extatice ale visului,
– clipe strălucind în floarea abisală a inimii mele -,
se scutură de gheață și praf sufletul
alergând pe undele amintirilor luminoase,
și oh, nu există întoarcere,
nu există întoarcere din pendularea lui,
prin aceste mistice timpuri pustii
care ne-au aparținut pe de-a-ntregul,
din tremurul suflării țâșnesc crinii cuvintelor,
se tot înalță și înfloresc,
umbresc strălucirea sufocantă a morții,
oglinda ruginită în care ne priveam zâmbind,
melancolica noastră prezență
îmi învăluie mintea
prin cioburile intimității vaporoase,
prin șoaptele arse, împrăștiate de vânt,
acum, când îți așez inima fierbinte în mâini
și tu te întinzi pe pământul roditor,
plângi cu ea la piept,
te întorci la viață.
Spațiul 8. Adevărul nostru
Ascultă vocea, dincolo de frică și condiționări,
deschide poarta și pășește.
Mintea mea aparține viselor,
mintea mea de jăratic aprins
este ochiul fluviilor tropicale,
ochiul mare și stăpân pe sine
imaginează apele timpului,
fire ale istoriei ce se-ntind, vibrează în intimitatea noastră –
să revenim pe pământ,
unde adormim mai mult singuri,
unde înserarea trezește în inimă,
negura melancoliei,
regretul iubirii tremurânde,
unde fiecare trăiește cu frică de moarte.
Vocea șoptește visul, un râu în fundalul vieții tale.
Noaptea arzătoare,
este paradisul multora dintre noi.
Rupți de vraja lumii,
privim stelele, și-n inimă
regăsim adevărul nostru ardent, imuabil:
imaginația.