Omnia vincit amor
Ce învinge dragostea
când trupurile mor
și sufletele uită
cum se mai roagă?
Rămâne doar tăcerea —
înaltă, goală, divină.
Și o inimă.
Care bate.
Dar nu pentru tine.
Am crezut că iubirea va muta munții,
că va îmblânzi tot ce ardea în mine.
Că va fi mântuire — sau măcar scuză.
Dar a fost doar ecoul
unei dorințe prea umane
de a nu fi singur.
Am vrut să înving moartea
cu o privire,
cu o atingere,
cu o poezie scrisă
pe marginea patului
unde nu mai dormi.
Și totuși —
nu m-a învins iubirea.
M-a învins iluzia ei.
M-a învins speranța
că cineva va rămâne
după ce cortina cade.
Am urcat iubirea pe un altar,
i-am ars trupul în tămâie,
i-am cerut să mă salveze,
fără să-mi dau seama
că nu era Dumnezeu,
ci doar o femeie
cu mâinile pline de sânge
și un zâmbet prea frumos
ca să-l pun la îndoială.
„Omnia vincit amor”, ziceau ei.
Dar ce fel de iubire?
Cea care te lasă?
Cea care te învață să minți mai frumos?
Cea care te face martir
într-un poem
pe care nimeni nu-l citește
până la capăt?
Eu cred că dragostea învinge,
da…
dar nu viața.
Ci orgoliul.
Și nu e deloc o victorie frumoasă.
*
Când am iubit, am urât cafeaua neagră
Înainte de tine,
cafeaua neagră avea gust de greșeli —
prea amară, prea sinceră,
ca o dimineață care nu promite nimic.
O beam doar ca să treacă timpul
mai repede peste singurătate.
Dar când ai apărut tu,
cu ochii tăi care îndulceau totul,
și cuvintele tale care mi-au dat sens
dimineților de martie,
am început să urăsc cafeaua neagră.
Pentru că nu mai aveam nevoie de ea
să mă trezesc.
Mi-era de ajuns să-ți aud vocea
în loc de aromă.
Mi-era de ajuns să-mi spui:
“mai rămâi”
în loc de zahăr.
Acum,
cafeaua e iar amară
și iar o beau —
nu ca să uit de tine,
ci ca să simt gustul
unei absențe care nu se spală cu lapte.
*
Timpul care se uită pe sine
Am trecut prin mine
fără să mă întâlnesc.
Umbra mergea înainte,
eu rămâneam în urmă,
încercând să-i imit pașii.
Existența?
Un accident repetat cu precizie.
Ființa?
Un ecou care nu știe dacă strigă sau răspunde.
Dumnezeu și-a ars ceasul
și a lăsat secundele să cadă în vid.
Fiecare clipă este o iluzie de formă –
timpul, doar o mască
pentru golul care râde în tăcere.
Am căutat adevărul
în cuvinte care se autocombustă,
în ochii celorlalți
unde niciodată n-am fost prezent.
Libertatea?
Un labirint fără centru.
Alegerea?
Un salt în abis
fără margini de care să te agăți,
dar și fără cădere.
Am devenit o întrebare
pe care nu o mai întreabă nimeni.
Un vis pe care conștiința îl ignoră
în favoarea realității mai suportabile:
rutina, cafeaua, moartea liniștită.
Și totuși,
într-un colț de ființă,
într-o încrețire de timp,
o întrebare rămâne aprinsă,
ca o rană care nu se închide:
Dacă nimicul e tot ce avem,
ce e acel ceva care doare atât de viu
în lipsa lui?