Nadia Lapin profesează în urbanism și în iubire. Lucrurile sale favorite sunt pisica ei, Michelle, trauma despre natură și people-watching-ul. Se joacă, joacă, scrie și citește pentru spectacole precum “How to make anxiety work for you“, evenimente ca “Feminist Poetry Nights“, “Venus iese din retrograd” și în fiecare lună religios la serile de poezie de la ăiacupoezia. Își dedică tot demersul artistic poetico-performeristic prietenelor sale.
Nadia semnează lucrarea corpuri fără vină, care i-a adus acest interviu. Lucrarea sa face parte din antologia “Sper să nu se termine frumosul din lumea asta”, rezultată în urma proiectului Ideal Self, apărută de curând prin Atoma Art Community în format tipărit și digital (descărcabil gratuit aici). Fragmente din textul lucrării pot fi găsite și la finalul acestui articol.
Ce înseamnă pentru tine “Ideal World”/”Lume Ideală”?
Lumea mea ideală e o lume mai empatică și mai colaborativă. Tânjesc, în viața personală și profesională, la comunitate.
Ce înseamnă pentru tine “Ideal Self”/”Sine Ideal”?
Chiar dacă mi-aș dori să fiu mai deșteaptă sau mai răbdătoare sau mai atentă sau mai pregătită pentru orice situație, cred că sinele ideal pentru mine sunt eu, acum.
Care a fost prima creație de care îți amintești și ce semnifică pentru tine acum?
Primele poezii pe care le-am scris vreodată au fost în engleză. Erau moduri de a-mi procesa sentimentele, dar fără să mă confrunt prea tare cu ele. Mi-a luat probabil opt ani să scriu în română. Dar, pe bune, am început să scriu prima dată proză lungă pe un anumit site cu siglă portocalie. Pe la 12 ani. Și povești scurte pentru ora de română. Când eram mică scriam chestii pe care voiam eu să le citesc. Dar m-am oprit pentru că primul meu critic (fix profa de română) mi-a adus acuza că genul fantasy era prea copilăresc. Și ar fi trebuit să mă redresez către proză realistă (probabil). M-am lăsat de scris vreo 2 ani atunci. Am învățat acum, în retrospectivă, că nu e bine să pui la suflet criticile. Și să faci artă cu tupeu în funcție de sensibilitățile tale. Doamna Vrezgo, dacă citiți asta, să știți că v-am iertat.
.
Fiecare artistx are un univers interior. Cum l-ai descrie pe al tău?
L-aș descrie ca pe o pajiște la periferia urbană cu flori de câmp foarte comune și iarbă prea înaltă. Văd cu coada ochiului mereu un gard de lemn putred. Pe pajiște e un iepure mic alb pe un culcuș de iarbă mototolită pe care curge dintr-o rană sânge care nu se coagulează. Are grijă de el o eu de când eram mică, într-un sarafan roșu de raiat. Vorbesc cu ea des când nu știu ce să fac și mă ghidează cu multă empatie.
Care a fost cel mai semnificativ sprijin primit în parcursul tău artistic?
Cred că au fost o serie de avânturi pe care mi le-am luat succesiv. Și pe care le recomand cu căldură orcui intră legat la ochi în lumea literară. un prieten foarte bun care să creadă cu tărie că tu scrii foarte mișto, un om care scrie mișto care să-ți dea o critică constructivă, niște poetx preferați și un safe space în care să faci poezie (Eu mulțumesc pe rând Andreei V, Alinei Pietrăreanu, lui Flo Popa și Mădălinei Căuneac și ăiacupoezia). Sprijinul cel mai semnificativ cred că ni-l dăm noi când ne citim / ascultăm / vedem și ne susținem cu un “ai fost mișto” și un like la story.
Care a fost cel mai puternic obstacol întâmpinat în acest parcurs?
Cel mai recent m-au frustrat evenimentele importante pentru scena de poezie / artistică în genereal, la care nu am putut să particip din cauza facultății (Festivalul Ecosistem, Zona Nouă etc).
Cel mai tare m-a frustrat momentul în care voiam să performez un poem important pentru mine și simțeam că nu-mi iese. Pentru mine lectura, performance-ul sau open mic-ul vin mereu cu pericolul de a nu fi înțeles. Pentru că nu ai cârja textului pe foaie. Publicul nu poate să-l recitească ca să ia ceva din el dacă nu i-ai transmis din prima. Dar cred că aici intervine și lăcomia mea de a ocupa un spațiu în mintea ascultătorilor cu poezia mea feministă, la care trebuie să mai lucrez.
Având în vedere deschiderea pe care o are mediul de poezie în prezent, alte obstacole nu sunt. Trebuie doar să-ți găsești locul și să scrii.
În cadrul “Ideal Self” am primit multe lucrări ce reflectă procese de contemplare a sinelui și de identificare a rolului acestuia în lume. Încotro crezi că se îndreaptă sinele tău artistic și rolul său în ecosistemul social?
Cred că toți suntem datori cu o bucată din noi în momentul în care facem artă. Pentru mine, în poezie, devin datoare cu perspectiva mea asupra lumii. Ca să semnalizez că avem nevoie de empatie și pe subiectul X. Fie că e vorba de lucratul la corporație sau religia sau violența împotriva femeilor. Citesc des la open-uri două poeme. Unul care cere empatie și unul care dă empatie. Ca la un schimb în piață pe care o să îl fac în continuare. Dar, prefer să citesc pentru categoria mea de persoană cis și albă. Respect foarte mult persoanele care dau o voce și celor care au nevoie. Și ei sunt foarte importanți în ecosistemul ăsta. Fiecare poem pe care l-am auzit despre Palestina a contat pentru mine. Și probabil pentru toți oamenii din jurul meu în momentul ăla în care noi n-am avut curajul și simțul de răspundere să facem asta.
Cum și cât de mult ieși din zona ta de confort, din punct de vedere artistic? Ce ai vrea să explorezi și nu ai curajul încă, tematic sau tehnic?
Tematic mi-am înfruntat recent frica de a scrie despre lucruri mai personale decât relația complicată pe care o am cu capitalismul sau încălzirea globală care ne afectează pe toți. Din punct de vedere tehnic, cred că încă sunt teribil de confortabilă în a scrie fix cum îmi vine. Fie poeziile scrise ca stream-of-thought sau lucrate mai mult. Aș vrea din perspectiva asta să citesc mai mult decât o fac momentan.
Care e relația ta cu alți artiști din scena locală? Există persoane pe care le apreciezi sau care te inspiră în mod special?
Momentan am o listă scurtă. Dar apreciez poeziile lui Florentin Popa și ale Mădălinei Căuneac pentru putere și forță în sentimente. Și pentru cum relaționează cu natura și familia în volumele lor. La Alina Pietrăreanu și Alexandru Oprișor, pe care îi aud doar live (din fericire sau din păcate) apreciez călătoriile psihedelice în care mă duc poemele lor, comentariul politic și vulnerabilitatea. Deniz Otay (mulțumesc pentru un volum pe care îl am doar audio). Cătălina Stanislav (mulțumesc că pot să folosesc cuvântul “pula” în poezie). Arina Gheorghiu, Oana Mocanu, Talida și orice altă fată care scrie despre cum e să fii fată și femeie.
Ce te îngrijorează cel mai tare în momentul de față, legat de artă, sine sau lume?
Contrar încăpățânării pe care o am în a mă identifica cu sentimentul de frică. Nu mă îngrijorează nimic legat de sine sau de a face artă. Legat de lumea în care trăim, care arde din ce în ce mai repede și funcționează antrenată cu bani și lipsă de empatie, am multe nemulțumiri și îngrijorări.
Recomandare muzicală: Hozier – Eat Your Young
Ce îți oferă cea mai multă speranță, din nou, legat de artă, sine sau lume?
Arta bună care se face despre probleme apăsătoare și comunitatea pe care ne-o construim odată cu realizarea că ne dor aceleași lucruri. Asta îmi dă cumva cea mai multă forță. Și îmi dă tupeul de a mă declara fără rușine artistă și extremistă pă iubire.
Recomandare muzicală: Hozier – July
corpuri fără vină (fragment)
corpul meu e atât de mare încât nu mai e uman
nu pot să cuprind cu două mâini picioarele de piatră
e păcat dar
e mai aproape cu puțin de natura lui sălbatică
când dansează, când îți e drag
sunt cel mai om când îmi pun palmele calde
pe mușchii încordați permanent din mijloc
e un spate care cară în fiecare zi multe suspine
și îi trebuie căldura asumată a unei mâini care vrea să îl
susțină