Laura Rusu este artistă și poetă româno-americană stabilită în București. Lucrările sale sunt descrise ca fiind exerciții introspective care se îndepărtează de realism, funcționând ca mărturii concentrate pe teme precum condiția feminină, marginalizarea și perspectiva feminină (female gaze). Arta ei se bazează pe dihotomii: între urât/frumos; impulsivitate/precizie; văzut/nevăzut. Lucrarea sa din cadrul expoziției, alături de altele semnate de ea explorează conceptul de a fi fară voce, [voicelessness] o stare adesea asociată cu slăbiciunea. Însă într-o lumea ideală, lipsa vocii capătă și ea o valoare unică. Inspirată de expresia „killing two birds with one stone”, lucrarea din expoziție reflectă nevoia de conservare într-un mod care nu trebuie să fie explicit sau verbalizat, contestând ideile contemporane despre ,,vulnerabilitate”. În locul acesteia, lucrarea propune acceptarea unei existențe himerice și explorează ce înseamnă pentru ea auto-conservarea în secolul 21.
Laura semnează lucrarea Two birds, one self, care i-a adus acest interviu. Lucrarea face parte din expoziția virtuală rezultată în urma proiectului Ideal Self, curatoriată de Atoma Art Community și vizitabilă gratuit prin acest link.
Ce înseamnă pentru tine “Ideal World”/”Lume Ideală” și “Ideal Self”/”Sine Ideal”?
Pentru mine, sinele ideal și lumea ideală sunt concomitente; nu poate exista una fără cealaltă. În această lucrare, am vrut să explorez compromisul între subiectivitate și realitatea din jur și cât de complex poate fi echilibrul dintre acestea.
La baza lucrării se află observarea conceptului de „voce subiectivă” — dar oare este aceasta cu adevărat subiectivă? În ce măsura monologurile noastre private sunt, de fapt, vocile externe pe care le-am internalizat? Prin urmare, sinele meu ideal încearcă să își păstreze fragilitatea. Și își conștientizează relevanța trivială într-o lume imensă, fără a-mi contestă valoarea proprie sau valoarea liniştei. Simbolurile pe care le folosesc în lucrări reflectă adesea acest aspect; pasărea, de exemplu, mi-a fost atribuită ca simbol de către alte persoane pentru a mă descrie, fiind asociată cu fragilitatea, frica, dar și cu libertatea și pacea. Am preluat acest concept, unul extern, pentru a examina relația mea cu sinele. Îmi plac foarte mult astfel de asocieri, îmi reamintesc că nu sunt o entitate separată de restul lumii.
Așadar, dobândirea puterii fără nevoia unei „voci” în sensul convențional al termenului este un lucru ideal pentru mine. Referințele la animale și obiecte din lucrările mele exprimă, de obicei, dorința de a conferi importanță lucrurilor sau ființelor adesea neglijate.
Care a fost prima creație de care îți amintești și ce semnifică pentru tine acum?
Am o colecție de jurnale pe care le-am completat de-a lungul anilor. Îmi ocupă mult spațiu în bibliotecă, dar îmi place să știu că am o arhivă a propriilor mele trăiri. Primul meu “jurnal” a fost, de fapt, o agendă telefonică nefolosită din ‘99, în care mâzgăleam când eram mică. Îmi place să răsfoiesc jurnalele mele din trecut când mă simt fragmentată sau tristă. Mereu ajung la aceeași concluzie: nu m-am schimbat atât de mult pe cât aș crede. Am fost mereu o persoană ritualistică. Desenez același lucru de mai multe ori până când simt că am scos o trăire din mine. Și m-am eliberat de emoții sau sentimente pe care nu le pot verbaliza.
Se pare că și la 3-4 ani aveam același stil. Am umplut agenda cu două elemente simple: mâini și ceasuri. Prin urmare, am zeci, dacă nu sute de desene cu mâini. Fie conturându-mi mânuța mică de copil, fie așa cum reușeam eu să o desenez, acestea sunt mereu prezente. Deseori, desenele de la acea vârstă includ un simbol pe degetul inelar și unghiile roșii, lucruri care fac parte din identitatea mea din prezent. Chiar zilele trecute vorbeam cu o prietenă despre faptul că mă simt incompletă fără ojă pe unghii. Mi se pare interesant și felul în care oamenii caută întotdeauna o explicație profundă pentru lucrurile banale. Cred că așa am ajuns să consider mâinile mele sacre. Cu ele mă protejez, creez, simt, iubesc.
Fiecare artistx are un univers interior. Cum l-ai descrie pe al tău?
E o întrebare dificilă pentru mine. Este un loc abstract, profund, personal. Nu știu cât pot exprima acum — cred că poeziile și desenele mele o fac mult mai bine.
Care a fost cel mai semnificativ sprijin primit în parcursul tău artistic?
În 2020, în timpul pandemiei, am trecut printr-o perioadă extrem de dificilă, deoarece m-am îmbolnăvit și a fost destul de grav. Afecțiunile fizice și cele psihice se alimentau reciproc. Iar totul părea să se înrăutățească fără oprire — lumea mea interioară era constant oglindită de lumea exterioară. A trebuit să mă confrunt cu propria mortalitate, în timp ce lumea din afară făcea același lucru, fiind cuprinsă și ea de panică și izolare.
În această perioadă, am început să creez din nou, după ce pierdusem conexiunea pe care o aveam cu creativitatea. Am avut norocul să am sprijinul lui V., care mi-a reamintit că pot să creez. Eu nu mi-am permis niciodată să mă numesc artistă, dar el o făcea constant, iar asta mi-a oferit speranță. Atunci mi-am creat și contul de Instagram, unde am început să împărtășesc lucrările mele cu restul lumii. Am fost și încă sunt plăcut surprinsă de aprecierile primite.
Care a fost cel mai puternic obstacol întâmpinat în acest parcurs?
Cel mai puternic obstacol am fost și încă sunt eu însămi. Desigur, aceasta este varianta răspunsului simplificat și poate redundant. Am devenit, de asemenea, conștientă de cât de important este mediul în care mă aflu. Nu-mi regret trecutul. Dar sunt conștientă că port și astăzi cu mine tiparele de gândire nocive pe care le-am dezvoltat ca urmare a experiențelor de atunci.
În cadrul “Ideal Self” am primit multe lucrări ce reflectă procese de contemplare a sinelui și de identificare a rolului acestuia în lume. Încotro crezi că se îndreaptă sinele tău artistic și rolul său în ecosistemul social?
Deși lucrările mele sunt inspirate din aspecte foarte personale, am observat că ele evocă un sentiment de familiaritate și conexiune pentru cei care le privesc. Mă simt văzută și auzită atunci când cineva rezonează cu o lucrare de-a mea. Și mă bucur să știu că și ei se simt văzuți. Această rezonanță este un aspect extrem de important pentru mine. Și îmi doresc să păstrez această conexiune, indiferent de temele pe care le voi explora în viitor.
Cum și cât de mult ieși din zona ta de confort, din punct de vedere artistic? Ce ai vrea să explorezi și nu ai curajul încă, tematic sau tehnic?
Arta pentru mine este singurul confort pe care îl pot simți indiferent de ce se întâmplă în jurul meu. Este un mediu permisiv, iertător, ceva ce nu îmi ofer în mod normal sau în afara practicilor mele artistice. Cred că, tocmai de aceea în mod paradoxal, tot prin intermediul artei îmi place să ies cel mai mult din zona mea de confort. Să las părți nefinisate. Să accept “urâtul”, să-l creez chiar și să-l integrez ca pe o parte dintr-un întreg mult mai complex.
Care e relația ta cu alți artiști din scena locală? Există persoane pe care le apreciezi sau care te inspiră în mod special?
Eu sunt etern fascinată de persoanele care reușesc să îmi schimbe modul în care percep viața. Ele de multe ori sunt separate de lumea artei.
Cu toate acestea, am avut privilegiul să dezvolt o legătură specială cu o artistă din Elveția, pe nume Marina. Și să împărtășim ceea ce ea numește „o simbioză a creației”, o definiție cu care sunt complet de acord. De-a lungul anilor, am avut o corespondență care a implicat și multă colaborare artistică. Și sunt foarte atașată de lucrările noastre comune. Ne cunoaștem de aproape un deceniu și, în acest timp, ne-am inspirat reciproc continuu, pentru că ne înțelegem și ne respectăm foarte mult. Chiar dacă Marina nu este din România, a fost integrată în scena locală încă de la început prin intermediul social media. Fiind atât de prezentă (virtual) în scena locală, Marina a primit multe comentarii în română, pe care eu i le traduceam; mulți au crezut că era prezentă și fizic, aici, în București.
Ce te îngrijorează cel mai tare în momentul de față, legat de artă, sine sau lume?
Mă îngrijorează direcția în care se îndreaptă ideea de individualism artistic. Am observat că atunci când individualismul devine prioritar, conceptul de comunitate suferă și viceversa. Aceasta este o problemă pe multe planuri, nu doar în artă. Cred că echilibrul dintre afirmarea sinelui și valorificarea comunității este esențial. Dar, în prezent, această relație se află într-un punct fragil. Cred că este datoria noastră să învățăm să le apreciem pe amândouă în mod egal.
Ce îți oferă cea mai multă speranță, din nou, legat de artă, sine sau lume?
Mă interesează în mod deosebit conceptul de multidisciplinaritate. Cât de mult mă pot extinde fără să pierd esența subiectului studiat? Anul acesta am finalizat o disertație despre rolul inteligenței artificiale în mediul creativ. Am mai explorat tema tehnologiei și a sinelui digital prin artă în trecut. Însă cred că acum este un moment crucial să recunoaștem impactul tehnologiei asupra lumii, inclusiv al AI-ului, care provoacă anxietate datorită ideii că ne va „lua locul” în domeniile artistice.
Am ajuns la concluzia că nu doar este posibilă o colaborare etică între oameni și AI, ci că putem influența direcția AI-ului prin implicare activă. Prin artă, putem aborda această evoluție tehnologică cu atenție și grijă, asigurându-ne că AI-ul este folosit într-un mod care respectă și promovează valori cât mai umane. Rolul artistului în acest caz îmi dă multă speranță pentru viitor. Pentru că, pe măsură ce inteligența artificială devine tot mai prezentă în viețile noastre, avem oportunitatea de a influența modul în care interacționăm cu ea.
