Interviu Maria Bratu - Artist Vizual - Revista Mezomorf - 2024

Maria Bratu este o artistă ale cărei curiozități și extaz pentru lumea simplă care o înconjoară îi ghidează arta pe care încearcă să o însușească ca pretext de perfecționare. Perfecțiunea pentru ea nu este o țintă, ci o călătorie. Creația ei crede în urât, zgârieturi și obstacole atât de mult cât crede în frumusețe și confort.

Cu mult potențial dar și cu expertiză, universul artistic pe care și-l formează este palpitant de explorat. Am dat prima dată de arta ei în cadrul unei comunități care astăzi nu mai este activă, Artdessiens Collective. După alăturarea ei la Atoma Art Community, am avut plăcerea de a colabora în diverse zone de artă.

Maria a expus lucrări în cadrul expozițiilor “Memory, Carmen Sylva” (Muzeul Județean “Alexandru Ștefulescu”, Tg. Jiu), “Fusion Ars Fair” (Palatul Noblesse, București), “Desăvârșire” (Platforma Katakomba, București), “Prietenul meu credincios” (Casa “Barbu Gănescu”, Tg. Jiu) și a expozițiilor de final de semestru UNArte din 2023.

Pe lângă expoziții, a ținut mai multe ateliere cu sprijinul Săfițicuminți și Ilustromania. A contribuit și la un mural din București. A făcut parte din echipa de design a revistei Tuș numărul 3. Din 2024 este colaborator în cadrul organizării Fiți CuMinți Creative Fest.

Care a fost prima creație de care îți amintești și ce semnifică pentru tine acum?

Când mi-au alunecat ochii pe întrebare, mi-a venit o imagine de atunci când eram mică și desenam pereții. Mâzgăleam foarte rău. La modul… de jos până la înălțimea mea de copil de 3 ani, până unde îmi ajungea mâna. Și părinții mei au vrut să vopsească, dar tata vedea că e prea rău și a zis să treacă perioada. Din mâzgălelile alea de copil a ieșit o bărcuță (sau mintea mea de copil zicea că e o bărcuță). Și am zis “Vai, ce tare! Pe asta o dedic bunicii!”. M-am dus la bunica să-i arăt “Uite, printre toate mâzgălelile, acolo e o bărcuță pentru tine!”. Cred că ai mei nu au avut chef să văruiască de 10 ori după mine. În general nu mi-au zis “Nu”, am avut libertatea de a mâzgăli. La un moment dat îmi făcuse tata o poză cu markerul în mînă, stricând pereții.

Fiecare artist are un univers interior. Cum l-ai descrie pe al tău?

Faptul ca diferim de la perioadă la perioadă denotă că ar fi mai mult un multivers. Iar asta mi se pare aplicabil pentru fiecare om în parte. Dar în universul meu se regăsesc multe dintre lucrările mele. Când simt ceva, arta funcționează ca o descărcare personală. Și chiar acum sunt la un proiect numit “21 de grame”, care se referă la conexiunea umană. E vorba de un experiment din 1907, în care s-a încercat cântărirea sufletului. Din cauza aerului care iese din plămâni după moarte, se estimaseră pe atunci 21 de grame. Am mers mai departe și m-am gândit cum ar fi să cântărim fiecare “21 de grame” și dacă aceasta ar fi ața care leagă pătura socială, fără timp, fără spațiu. Acum mă chinui la acest proiect în atelier și cumva a acaparat universul meu. Acum câteva luni, universul meu era mai plin de ură. Simțeam nevoia să descarc tot ce e rău în mine și nu mi-a plăcut deloc. Cand faci chestii “urâte” vin după tine cumva și am intrat într-o perioadă mai proastă. Trebuia să mă documentez despre anumite chestii care apoi te urmăresc. Când a trebuit să mă apuc de proiectul acesta, am trecut în extrema opusă, de la dezbinarea întregii lumi la îmbinarea întregii lumi.

Care a fost cel mai semnificativ sprijin primit în parcursul tău artistic?

Într-un singur cuvânt: Mama. Mereu a fost genul de părinte care-ți spune mereu că ești cel mai tare, că o să reușești. Și ea când a auzit că vreau să mă apuc de arte, chiar dacă i-a picat inima puțin, a acceptat. Și susținerea morală a însemnat foarte mult și foarte mult sprijin l-am avut de la ea. Dar și oamenii de lângă mine care mă apreciază (nu neapărat ca artistă) constituie un sprijin. Pur și simplu că vorbesc cu mine mă ajută în dezvoltarea personală și e un sprijin. La fel și oamenii pe care nu îi cunosc și cu care nu am legătură, dar au reușit să creeze o legătură cu lucrările mele.

Care a fost cel mai puternic obstacol întâmpinat în acest parcurs?

Eu? Am un critic interior care nu mă lasă în pace. Trebuie când să îl las să se manifeste, când să îl mai educ puțin ca să mai tacă din gură. Și uneori vine cu chestii dubioase. Pe lângă că nu zice nimic interesant, ci doar e rău fără motiv și-mi creează nesiguranță, apare fix după câte o expoziție. Nu vine când creez, ci doar când expun. E o chestie la care lucrez. Eu simt că exprimarea în artă se manifestă precum o obsesie, nu pot să stau fără să fac asta. Și când apare criticul mă simt într-o antiteză. Știu de unde vine, dar nu o să vorbesc despre asta.

Lucrările tale abordează tematici și tehnici vaste. Care este zona în care te simți cel mai comod din punct de vedere al creației?

Am avut nevoie de ceva timp ca să-mi dau seama că vreau să fac pictură. Când am dat de ea am realizat că aceasta e zona mea de confort. În pictură mă simt cel mai bine în zona de expresionism și fauvism (deși nu a fost mereu așa). Multe persoane mi-au zis ca semăn cu expresionismul german datorită faptului că am mâna destul de grea în pictură și fac personajele mai “din piatră”. Eu nu m-aș cataloga neapărat aici, nu mă identific cu artiștii din acest curent. Dar mă pot identifica cu expresionismul în general. Pe pânză și în acrilic îmi e cel mai comod. Acrilicul îmi place pentru că se usucă foarte repede. Dacă vreau să schimb ceva pot să schimb atunci, simt că am control. Față de ulei, unde trebuie să planific dinainte, în acrilic pot să mă exprim mai mult și mai bine. Știu că atunci când lucrez mi se schimbă multe idei și vreau să am siguranța că pot șterge. Ca tematică expun orice simt la un moment dat, cum simt nevoia (de aia și asemănarea cu expresionismul poate). Picturi pe care le-am făcut așa au primit un hype foarte natural din partea celorlalți, pe care și eu l-am simțit. În pictura cu pisicile le-am găsit în punga cu mâncare proaspăt comandată de la Mc atunci când mergeam la baie și am avut un moment de “V-am prins!” care trebuia imortalizat. În pictura de la Katakomba, eram inspirată de ce văzusem o expoziție de la UNARTE. Ideea ei mi-a venit cum am ajuns acasă. Și a trebuit să o transform într-o poză pe moment, apoi în lucrare.

Lucrările tale pornesc de obicei de la idee către execuție sau invers?

Idee către execuție în 95% din cazuri. Când un sentiment e mai pur decât cele pe care le simt de obicei într-o anumită perioadă, se aprinde un beculeț prin care știu ce am de făcut și că trebuie să surprind ceva anume.

În cadrul “Desăvârșire” au fost expuse lucrări care reflectă procese de completare a sinelui și de identificare a rolului acestuia în lume. Încotro crezi că se îndreaptă sinele tău artistic și rolul său în ecosistemul social?

Partea asta cu ”unde mă îndrept” e o întrebare foarte bună și, pentru mine, e un proces la care lucrez. Prin proiectul “21 de grame” vreau să creez un univers perfect în care toți suntem acceptați, toți suntem 21 de grame. Prima lucrare — “botezul” — a venit din faptul că am simțit nevoia să mă spăl atunci când am intrat în acest univers. Și m-am axat pe procesul de a intra în univers. Abia acum, după ce am făcut primele lucrări, am început să construiesc cu adevărat universul. Când am avut ideea am mers imediat sub duș pentru a o surprinde. Am mizat pe niște elemente pe care, dacă le porți, ești parte din univers. Prima dată am crezut doar ca o să fie mișto să mă pictez pe față și să văd cum se scurge vopseaua sub duș. Dar nu s-a întâmplat neapărat — am păstrat totuși ideea. Vreau să fac frumos, frumos pentru mine și pentru cei din jur. Să simt libertate și toți ceilalți să simtă libertate fără să ne deranjăm. Văzusem și un podcast în care se discuta despre faptul că nu există niciun arbitru în viață. Mi s-a părut delusional. Implica faptul că nu există bine și rău. Și că poate în societate nu există bine și rău. Dar cred că acest bine pur există atunci cand îți faci bine în mod biologic, organic, și plec de la ideea de bază a acestui bine. Momentan îmi place să stau acasă cu pisicile mele, să lucrez și să coexist cu lumea, fie naturală, fie socială.

Cum și cât de mult ieși din zona ta de confort, din punct de vedere artistic? Ce ai vrea să explorezi și nu ai curajul încă, tematic sau tehnic?

Ieșitul din zona de confort e un target la mine. Deja devine necesar să mă dizloc și am început să-mi scriu pe perete — pentru că acolo le văd ușor — angoase mascate pentru a nu le uita. Pe o poză de pe un perete am scris “scap de confort și comoditate (lejer)” ca un manifest. Am simțit că am fost blocată în zona asta o vreme pentru că din punct de vedere artistic îmi veneau multe idei dinamice și nu știam cum să le transpun static. Mi se părea ușor penibil când executam schițele. Dar când am mers în Japonia și am văzut câtă expresivitate există în emoții, am fost scoasă din acel blocaj și am scăpat de senzația că sunt penibilă. Astfel, peste manifestul menționat anterior, am scris mare „Nihon”. Cel mai rău lucru pentru progresul meu artistic e să stau și să nu fac nimic. Încă nu am tupeu să mă întorc la un proiect pe care l-am început mai demult pe estetica urâtului. Când lucram la el mi se întâmplau multe coincidențe (fără să fiu paranoică pe partea spirituală) ce m-au făcut să abandonez anumite idei. Pe partea tehnică atunci când nu pot ceva, o iau ca pe o provocare, încerc să văd ce nu-mi iese și încerc să aflu un răspuns sau să mă inspir din răspunsurile găsite de alți oameni de-a lungul timpului.

Care e relația ta cu alți artiști din scena locală? Există vreo persoană pe care o apreciezi sau care te inspiră în mod special?

Am o relație bună cu scena locală, sper că și alți artiști cred asta. Nu pot să nu o duc în chestii simple, atunci când mă văd cu alte persoane care fac artă mă simt ca un copil și mă simt fericită. Nu am avut până acum beef-uri. Un artist pe care îl apreciez foarte mult e Sabina Stan. Ceea ce face m-a lăsat mască de prima dată, nu văzusem până atunci colaje metalice. Când am participat la un Secret SantART și a trebuit să-i fac cadou, am intrat pe profilul ei de instagram și am rămas șocată de ceea ce face, am zis că nu este real. Și când am văzut lucrările pe viu și am văzut că sunt atât de rezistente și atât de fragile în același timp, mi s-a părut genial. Și ea mi se pare o persoană genială. Când am lucrat pentru workshop-uri împreună, am mers la ea în atelier și a fost foarte drăguț să văd punctul 0 al artei ei și unde lucrează. Mai ales că are unele lucrări enorme. Și are acea lucrare cu o femeie ieșind din perete pentru a te îmbrățișa, așa că pe lângă faptul că ea era foarte primitoare, am simțit că până și lucrările vor să mă cunoască. Colegele mele de atelier și oamenii cu care stau zilnic și cu care discutăm despre probleme sunt tot persoane pe care le apreciez. Relațiile mele nu sunt documentate, deși mă documentez despre artiști, păstrez o conexiune naturală pe care nu o examinez niciodată.

Ce înseamnă pentru tine experiența evenimentelor de tip atelier sau live painting? Simți că ai învățat ceva din aceste experiențe?

Da, clar, și sunt cele mai geniale evenimente. Mai ales când nu știi cine îți vine la workshop și îi vezi pentru prima dată. iar oamenii vin pe un vibe bun. E mereu un hype, mai ales când ajung să fie discuții amicale la finalul cărora creăm ceva. Și mă simt puternică atunci, mai ales când interacționez cu cineva. Când făceam graffiti-uri îmi cam tremura mâna pe tub. Nu ai cum să nu înveți când cunoști pe cineva nou și câștigi mereu experiență când organizezi ceva, plus contactul social te face să înveți. Discuțiile au fost mereu foarte naturale.

Ce te îngrijorează cel mai tare în momentul de față, legat de artă, sine sau lume?

Faptul că trăiesc în România și fac artă chiar mă deranjează. Trebuie să te chinui și dacă nu predai e mai mai greu să ai un venit constant. Visul meu e să stau în atelier, să mă cultiv și să pot crea ceva ce atât eu, cât și alții, și să se aprecieze. Și să ajut, să bucur lumea prin ceea ce fac. Dar mi se pare greu realizabil să trăiești doar din asta în România. Să te bagi în artă e ca și cum ți-ai imagina singur lumina de la capătul tunelului. Asta deoarece uneori simt ca bâjbâi, doar nu știu pe unde. Și trebuie să-mi găsesc singură încrederea, lumina de la capătul tunelului. Îmi e teamă că suma a tot ce aș face nu va da suma pe care o doresc eu. Chestia cu autosusținerea e și ea o teamă, dar nu e pe planul principal. Ci e faptul că nu voi fi de ajuns. Cum am zis, în relația mea cu mine, eu sunt obstacolul, și nu-mi surâde nici ideea de a pleca din țară. Comentarii negative sau respingeri la open calls nu mă dau în spate, ci am crescut cu ideea ca eșecul nu contează și e ok să ratezi. La comentarii negative vreau să văd de ce sunt valide pentru acea persoana și dacă sunt valide și pentru mine, ca să văd dacă e cazul să corectez ceva.

Ce îți oferă cea mai multă speranță, din nou, legat de artă, sine sau lume?

Mă susțin și mă dau pe jos în același timp. Cred că cea mai multă speranță vine de la faptul că primesc sprijin în ceea ce fac, oamenii care apreciază ceea ce fac sunt o susținere foarte mare și o speranță. Din nou mă duc social, am încredere că se va educa lumea și se vor spăla în timp chestiile negative despre societate, inclusiv în artă. Fiecare domeniu evoluează și am încredere în faptul că asta se va întâmpla oricum. E destul de fantasmagoric, dar se întâmplă și lucruri bune. Nu știu cum voi fi și cum mă voi susține în 30 de ani și cum va evolua arta, dacă dau de viitor apar temeri și prefer să mă axez pe prezent. Am nevoie de control și vreau să știu exact ce se întâmplă mâine, dar se pierde totul când mă gândesc la un viitor îndepărtat. Și aș putea miza doar pe ceea ce am făcut până acum, dar factorii sociali vor influența mult.

Interviu Maria Bratu — Artist Vizual