Interviu cu profesorul universitar Romulus Bucur

Considerați că se va întâmpla să se înlocuiască curând literatura ce se predă acum?


Ce înțelegem prin literatura ce se predă acum? Sintagma aceasta desemnează canonul curricular, care întotdeauna reflectă valorile unei societăți la un moment dat. Cînd e vorba de literatură, între acestea intră și valoarea estetică, dar ea e îndeobște subordonată altor valori: civice, etice, uneori religioase. Implicit, aceasta înseamnă că, odată cu schimbarea valorilor unei societăți, se va schimba și literatura predată în școală.
Citiți cărți contemporane, sau tot lucrări clasice, autori consacrați? (exemple ale preferințelor)
Citesc cărți de tot felul, nu doar beletristice. Profesia îmi cere, în primul rînd, să (re)citesc anumite cărți. Cu un paradox în nume, clasici ai modernității. Faptul că nici nu mai știu de cîți ani țin rubrici de cronică literară (ca și curiozitatea) mă obligă să citesc contemporani. Între, și în limita timpului rămas, citesc și pentru plăcerea proprie.


Se tot vorbește de o reformă în educație. Cum ați vedea dumneavoastră o versiune elocventă a educației de azi?


Sincer, aș prefera să nu mă pronunț. Orice societate îi educă pe membrii săi conform setului de valori principale ale ei. Educația formală dominantă în vremea noastră e cea a epocii industriale, în care era nevoie de cetățeni suficient de instruiți pentru a depune o activitate productivă. Am depășit, se zice, societatea industrială. Nu știu ce model uman ar fi preferabil în noua societate. Nu pot însă să nu observ că se tinde spre modelul consumatorului fidel (și necritic) de produse și servicii. Și aici educația formală vine clar în conflict cu ceea ce publicitatea (hai să nu folosesc cuvîntul advertising) pompează 24 / 7 în capul nostru pe toate canalele, cu forța incredibilă a internetului în spate. Ajung să cred că, oricît de exagerat mi s-a părut cînd l-am citit prima dată (în 1982), romanul lui Huxley, Brave New World (publicat în 1932) e totuși o imagine palidă a ceea ce ni se întîmplă. Și atunci mantra învățămîntului actual, cu pregătirea pentru necesitățile pieței muncii, e doar o frumoasă poveste, menită să acopere faptul că nu mai e nevoie de oameni cu spirit critic, care să se adapteze unei lumi în permanentă și rapidă schimbare, ci de niște roboței capabili să execute cîteva operații, și care pot fi rapid înlocuiți cu următoarea generație de absolvenți, sau, cînd tehnica o permite, de mașini.


Considerați că există prea multă abundență în școli și ar trebui raționalizată pentru a se concentra elevul / studentul pe pasiunile sale?


Ce-i aia abundență? Da, e o ofertă extrem de bogată și diversificată, cunoașterea crește exponențial, dar nu cred că ar trebui să renunțăm la cunoștințele de bază, pe fundamentul cărora putem construi după aceea orice. Cu alte cuvinte, sînt de părere că un copil întîi trebuie să învețe să meargă, apoi să se dea pe role, skateboard, trotinetă etc. Sau că un calculator are nevoie de un sistem de operare, peste care sînt instalate aplicațiile de care are nevoie utilizatorul. Mai mult, mi se pare că instituțiile de învățămînt superior în lume se împart în două categorii: cele de tipul École Normale Supérieure, Oxford, Cambridge etc., de unde ies cadrele superioare din economie, politică, administrație și celelalte, de unde, eventual, sînt recuperate vîrfurile. Cu alte cuvinte, locuri unde sînt pregătiți viitorii generali, și locuri de unde provin viitorii soldați. În prima categorie, nu te întreabă nimeni ce vrei: faci ce ți se cere. Da, e un model autoritar, n-aș îndrăzni să spun că democratic sau atractiv, dar eficient. Dar chiar situația prin care trecem în clipa de față ne poate arăta că locul cel mai potrivit al cunoștințelor, al unora la care am gîndit cu mintea proprie, pe care le-am pus la încercare, e la noi în cap, nu în niște rafturi de bibliotecă (la care s-ar putea să nu avem acces), nu pe net, unde trebuie un pic de competență și un pic de spirit critic pentru a deosebi ceea ce e adevărat de ceea ce e fals, esențialul de accesoriu.


Considerați că studenții de astăzi au parte de o maturizare precoce?


Da și nu. Pe de o parte, cam de treizeci de ani încoace, la noi cel puțin, are loc un proces de sexualizare precoce, începînd din copilărie, pe de altă parte, asistăm la un proces de infantilizare masivă: modelul preferat e al copilului răsfățat, indiferent de vîrstă (deja poate fi cu părul cărunt), care țipă, se dă cu fundul de pămînt, bate din picior de îndată ce nu i se îndeplinește cel mai mic capriciu. Și capriciile acestea înseamnă orice, de la ultimul model al oricărui gadget la dorințe nerealiste de genul tinerețe fără bătrînețe și viață fără moarte. Altfel, maturitatea nu are nici un fel de legătură privilegiată cu vîrsta: am întîlnit tineri maturi și adulți imaturi.
Vedeți vreo diferență în comportamente, având în vedere că ați educat multe generații?
Oarecum. Pe vremuri, lumea umbla cu pagini, capitole, cărți xeroxate (știu, cuvîntul propriu ar fi fotocopiate). Apoi, cu printuri după materiale trimise pe mail. Cu ebook readere. Acum, cu smartphone (cu care am o problemă: dimensiunile, fatalmente limitate, pun vederea la o încercare din care e imposibil să scape nevătămată). Altfel, nu s-a schimbat mare lucru. Sau nu percep eu vreo schimbare esențială.


Vă amuză ceva în cadrul unui examen, ca de exemplu tentativele de copiat?


Nimic. Pentru studenți (majoritatea lor) e o stare de stres, de tensiune, și încerc să nu fac lucrurile și mai rele decît sînt. Încerc să fiu amabil, să le dau încredere, să nu mă enervez în situații care nu sînt cum ar trebui să fie. Și cam atît.


Ce aduce nou universitatea față de cum obișnuia să fie?


Anul acesta, cursurile online. Care există, cel puțin la noi în universitate, de ani buni, la învățămîntul la distanță. Dar nu am avut de-a face cu o utilizare generalizată a lor și cu implicațiile acesteia, în primul rînd, lipsa contactului direct. Apoi, mai mult de lucru în pregătirea și evaluarea activității studenților. Și nu știu dacă de fapt nu vorbim deja de învățămîntul viitorului.


Era mai bine înainte?


Da. Nu. Depinde de perspectivă, orientată spre trecut sau spre viitor. Trecutul a fost și nu-l putem schimba, viitorul o să fie, și vedem atunci cum va fi. Ceea ce contează e prezentul și strădania de a fi prezent, implicat, pe cît se poate total, în clipa de față.


Există reguli în literatură sau poți scrie exact cum simți?


Da și da. Doar că simțim, oricît ni s-ar părea că nu e așa, lucruri deja simțite de o mulțime de alte persoane. Și, atunci cînd scriem că ne-am îndrăgostit sau că am pierdut ceva / pe cineva, de fapt, fără să știm (uneori știind acest lucru) o facem după niște reguli care s-au construit în timp și pe care e bine să le cunoaștem. Acum, în ce măsură e bine să le cunoaștem și să le aplicăm lucid, conștient sau în ce măsură e bine să le interiorizăm și să le aplicăm spontan, e o chestiune de opțiune personală. Totuși, cred că atunci cînd alergăm, mergem pe bicicletă, înotăm, ne jucăm cu mingea etc. aplicăm niște reguli, ale fizicii cel puțin. Deja bine interiorizate din momentul în care am învățat cum să facem activitatea respectivă. La fel e și cu scrisul.


Ce sfaturi aveți pentru scriitorii neinițiați care vor să conceapă o carte?


Să se inițieze. Să citească o carte. Și încă una. Și încă una. Lumea nu s-a născut odată cu noi și, sper, nu se va sfîrși odată cu noi. Cam tot ce se poate trăi, experimenta în viață, deja a fost trăit de altcineva. A fost deja consemnat de altcineva. Și atunci, datoria mea e să încerc să aflu cum s-a putut face asta. Să aflu dacă pot spune același lucru, sau unul asemănător, într-un mod măcar un pic diferit. Aducînd un punct de vedere diferit. Sau o modalitate diferită de a face acest lucru.
Ce metode didactice recomandați pentru reușită?
Perseverența. Refuzul descurajării. Nu cred că garantează succesul, dar nerespectarea lor garantează lipsa lui.

Că tot am vorbit de cărți, ce considerați că e esențial a fi citit?


Nu zic nimic despre poezie, deși o consider extrem de importantă. Dau doar trei exemple, din multe altele posibile: poeziile de război ale lui Camil Petrescu, scrise pe front, în linia întîi, între două atacuri; ultima poezie a lui Radnóti Miklós, găsită pe o hîrtiuță în buzunarul acestuia, după ce a fost scos din groapa comună, și în care e vorba exact despre soarta lui: executarea unui deținut dintr-un convoi care evacua un lagăr de concentrare; Todesfuge a lui Paul Celan, în care e vorba de Endlosung, soluția finală, soartă de care a avut parte și familia sa.
Tot așa, la proză, deși lista e practic infinit mai lungă, dau trei exemple, alese pentru caracterul de reprezentativitate a unei lumi:
1001 de nopți. O imagine extrem de completă (și complexă) a unei lumi. O lume în care povestirea (și poezia, de altfel) îți poate salva, la propriu, viața. O lume a tuturor răsturnărilor posibile, în care azi ești mare bogătaș și mîine cerșetor pe stradă, sau invers. O lume în care femeile, deși au un statut social inferior, cu ajutorul inteligenței, perseverenței, tăriei de caracter, reușesc să își atingă obiectivele pe care și le propun, cîștigînd, nu de puține ori, respectul pentru cultura lor, talentul lor artistic, capacitatea de a lua rapid decizii corecte.
Decameronul. O imagine, din nou, completă și complexă a lumii sfîrșitului de ev mediu, confruntată cu un pericol mortal, ciuma care a decimat populația Europei. O carte despre izolare / carantină, cum i-am spune acum, în care un grup de prieteni, de ambele sexe, supraviețuiesc refugiindu-se la reședința de la țară a unuia dintre ei și, timp de zece zile, ocupîndu-se cu arta: spun povești, cîntă cîntece, ale căror versuri sînt de o bună calitate poetică. Un exemplu despre caracterul nu evazionist, ci și, în primul rînd, kathartic, al povestirii.
Don Quijote. O carte despre foarte fragila și delicata linie dintre ficțiune și realitate. Despre cum e cînd te miști în mijlocul unei realități uneori sordide, uneori violente, întotdeauna dezamăgitoare, în timp ce, în mintea ta, ești în interiorul frumoaselor și eroicelor romane cavalerești pe care le-ai citit o viață întreagă. O carte despre adaptarea la realitate și despre încercarea de a modela această realitate după chipul și asemănarea ficțiunii.
Și, bineînțeles, lista rămîne deschisă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *