În memoria Katerinei de Ionuț-Tiberiu Balan

Pe lângă importanța așternerii gândurilor și emoțiilor pe hârtie, exercițiu ce poate fi în strânsă legătură cu menținerea sănătății mintale, creativitatea contribuie, de asemenea, la menținerea unei dispoziții bune. Să te oprești din goana cotidiană și să creezi un personaj, să schițezi o poveste, să exersezi nararea, toate acestea pot duce la elevarea sufletului. Se scrie, dar uneori se păstrează fișierul acela word într-un folder prin calculator, când poate scrierea ta ar putea ajuta, inspira, determina.

Vă prezint pentru a doua oară proză de Ionuț-Tiberiu Balan (click pentru prima) și sperăm să vă impulsionăm să scrieți, să ne trimiteți, sau pur și simplu să vă creăm o emoție.

Fotografia aparține Mălinei Norocea.

Capitolul 1

Au trecut șase luni. Ochii mi-au rămas ațintiți în gol spre fereastră, de parcă aș vedea ceva dincolo de ea. O umbră care să înghită garsoniera în care mă odihnesc, bezna să intre prin toate crăpăturile ferestrei, iar eu să mă simt forțat să mă ridic pentru a aprinde lumina. Însă sînt orb și orice întuneric mi-ar mai intra în casă, n-aș fi capabil să-l recunosc. 

În această singurătate brutală în care mă aflu de șase luni, am reușit să-mi construiesc o hartă imaginară a căilor ferate. De exemplu, în fiecare seară, la ora 20 și treizeci de minute, goarna unei locomotive mă anunță că trenul imaginar urmează să plece din stația aceasta fără nume, un fragment al fostului meu suflet, spre o altă stație – atît de îndepărtată, încît numai ideea existenței trenului ajunge sub formă de legendă la destinație, iar trenul imaginar se întoarce înapoi de fiecare dată fără să mai ajungă în dreptul stației finale. Probabil se oprește în mijlocul unui cîmp la fel de imaginar, nu vă pot spune precis. Totuși știu că acest tren imaginar circulă întotdeauna pe întuneric. Nu a cunoscut niciodată lumina și niciun călător nu a urcat vreodată într-unul dintre vagoanele lui murdare și friguroase.

În lumea mereu întunecată prin care îmi tîrîi memoria, nu există ziuă. Sau, cel puțin, ziua nu înseamnă neapărat lumină. În esență, timpul este atît de abstract, încît în fiecare seară, la ora 20 și treizeci de minute poate să însemne niciodată, iar cele șase luni pot să fie numai trei ore. Totul este numai o manifestare bolnavă a minții mele muribunde. Am fost blestemat să trăiesc și după viață, să-mi simt pielea uscîndu-se, să fiu legat de trup și să plîng mut atunci cînd viermii își fac poteci prin pieptul meu. 

Mă doare. Iar tot ce urmează să-mi amintesc sper să fie o cheie de scăpare – eul nu mai există de mult în forma lui inițială, din momentul în care și-a pierdut orice trăsătură omenească și a rămas un pumn de amintiri nenorocite pe care e forțat să le tragă după dînsul pînă la dispariția cărnii sale. Eliberînd aceste amintiri, eul speră să fie eliberat. Sper să fiu eliberat.

Am vrut să fiu liber dintotdeauna. Ce rost are liniștea casei tale dacă nu o poți sparge printr-un strigăt al durerii, al nenorocirii? Un strigăt provenit dintr-o simțire periculoasă – simți că va veni vremea în care nu vei mai simți. Și de-abia atunci se va lăsa liniștea completă unde nu va mai exista nici măcar impulsul de a striga, ci numai o durere surdă, incontrolabilă și permanentă cu care te vei obișnui. 

Am ajuns în punctul în care era nevoie de un act extrem pentru a scăpa de sfînta banalitate a fiecărei zi. Actul ultim și previzibil, o altă verigă dintr-o serie infinită a durerii surde, veriga ce ar fi trebuit să reprezinte sfîrșitul.

Despre moartea mea, numai de bine! A existat o urmă de regret în acele zece, poate cincisprezece secunde în care trupul îmi atîrna deasupra scaunului prăbușit din bucătărie. Poate m-am și zbătut o clipă, deși, în afara regretului că las în urmă o lume pe care n-am avut puterea s-o iubesc, nu îmi amintesc altceva. Acea durere surdă despre care v-am spus înainte devenise o durere reală, ieșisem din sfînta banalitate pentru a ajunge în cealaltă extremă – cea a durerii permanente, cînd puteam resimți fiecare celulă consumîndu-se pe sine, ca mai apoi, fără nicio cale de a se hrăni, să se usuce și să moară. Moartea fiecărei celule din mine nu a fost decît o sinucidere la un nivel mai mic – alt lucru pe care nu-l regret, căci din carnea mea putredă se nasc alte vieți astăzi. Contrar tuturor așteptărilor, moartea trupului nu a însemnat moartea definitivă, mult așteptată. Într-adevăr, în prezent, sînt orb, ochii mi s-au uscat și au putrezit în ritmul lor. Sînt surd și numai dorul de drumuri mi-a mai rămas lipit de pielița ce cîndva îmi era timpan. Sînt mut, căci buzele mi s-au desprins, după ce s-au uscat, iar amintirile n-au suficientă putere de a ieși prin hăul ce a fost cîndva o gură. Degetele care în trecut scriau nebunește, haotic, mi-au căzut. După ce frînghia s-a rupt, la cîteva ore de la moartea trupului, am aterizat într-o poziție complet absurdă – cu spatele lipit de perete, cu tîmpla stîngă așezată obosit de unul dintre picioarele mesei din bucătărie, iar scaunul frînt sub picioarele mele, ridicate ușor deasupra lemnului ros de termite al scaunului.

O singură bucată din scaun a rămas întreagă, aproape neatinsă, peste care stătea sprijinită palma dreaptă – spătarul. Pe spătar, în urmă cu ceva timp, Katerina îmi scrijelise cu o cheie de la un lacăt vechi numele. Alexei. Aceasta mi-a fost crucea în ultimele șase luni care mi-a reamintit mereu cine sînt. Și cum am ajuns aici. 

În dimineața morții mele, ploua puternic, în ciuda faptului că era o iarnă tîrzie, sfîrșit de februarie. Iosif, unul dintre ultimii prieteni pe care îi mai aveam, fidel și înțelegător, mi-a bătut la ușă, obișnuit ca, înainte de a pleca la muncă, să treacă pe la mine să fumăm o țigară. Acțiunea, în sine, însemna o pregătire îndelungată. Înainte de a ajunge la mine, Iosif aștepta plecarea soției sale, cobora pînă la magazinul blocului, cumpăra două țigări la bucată și doar apoi urca la mine, entuziasmat de cele cîteva minute pe care le aveam la dispoziție zilnic și pe care le petreceam plîngîndu-ne de tot ce se întîmplă în jurul nostru. Atunci cînd ajungea la mine, cafeaua era deja pregătită, în mod manual. Într-o pungă de pînză, aruncam un pumn de boabe de cafea, le băteam cu făcălețul, deschizînd punga la anumite intervale pentru a vedea dacă e suficient de măcinată, iar, atunci cînd mi se părea îndeajuns de fină, aruncam praful deasupra apei fierbinte, nu clocotite, și așteptam finalizarea procesului. Însă în acea dimineață, de pe masa din bucătărie lipseau cele două ceșcuțe de cafea, iar țigările lui Iosif se frînseseră în buzunar.

– E semn că astăzi ne lăsăm de fumat și cafea, mi-a spus Iosif în timp ce-și trecea dezamăgit degetul mare printre resturile țigărilor pe care tocmai și le scosese din buzunar și zăceau acum în palma lui.

– Stai, stai, nu te grăbi, cred că am ceva care o să-ți placă. Ai timp?

– Am tot timpul, dar sper că n-ai ceva dubios…, iar vocea i se stinge brusc în timp ce, urmărindu-mă cu privirea, observă cum, din sertarul în care se presupunea că am cele cîteva linguri, furculițe și cuțite, scot un trabuc încă în țiplă. Îl păstrasem de cîțiva ani buni, de cînd eram colegi la facultate și, într-o seară, cumpărasem cîteva trabucuri ieftine de la un bazar, cu speranța că ne putem domni. Evident, tutunul era de o calitate minimă, iar trabucul se fuma greoi din cauza cioatelor prezente de-a lungul lui, dar însăși ideea de a fuma un trabuc, la vremea respectivă, ne oferea un fel de satisfacție egoistă.

– L-am păstrat pentru timpuri grele. Încercăm?, îl întreb entuziasmat de situație.

Mă privește suspicios, invitîndu-mă tot mai aproape, moment în care prinde trabucul între degete, îi desface învelitoarea cu dinții și îl trage pe dedesubtul nărilor dintr-un capăt în celălalt. Repetă același gest de cîteva ori, pînă își ridică privirea spre mine fără să spună nimic. Avea o privire melancolică, asemenea unui tînăr îmbătrînit înainte de vreme, iar, în colțurile ochilor, i se formau mugurii lacrimilor. Iosif redevenise adolescentul primului an de facultate, pe cînd frica nu era decît un concept îndepărtat, nepotrivit tinereții. Privindu-l, am putut să văd parcul în care ne petreceam serile cîntînd la chitară. I-am putut auzi vocea, nu cea de acum, dar acea voce dură și tînără care răsuna de-a lungul cărărilor din parc, acea voce care îndemna fugii: să fim liberi și să fim fericiți.

Dacă libertatea era departe de punctul în care ne aflam, fericirea stătea în acel trabuc vechi și uscat, de o calitate îndoielnică. Fericirea însemna, de fapt, aducerea aminte a acelor momente în care dulcea nebunie a tinereții ne arunca dintr-un loc în altul.

Iosif, obișnuit cu repetivitatea acțiunilor, părea frînt. Prietenul pe care îl priveam deseori drept un titan capabil să reziste oricărei provocări, a fost frînt de valul de amintiri care l-au cuprins și care nu putea fi oprit. Numai mirosul tutunului de slabă calitate ne arunca mai adînc în groapă. Pentru o secundă, lumea se oprise în loc. Puținele păsări care au rămas în cuiburile lor peste iarnă nu mai ciripeau, ambulanțele alergau mut deasupra bulevardelor, părea că urmează un nou început. Ori urma să ne reluăm tinerețea din momentul în care ne-am pierdut-o. Însă secunda a trecut așa cum trece orice secundă omenească, căzînd amîndoi într-un fel de melancolie.

– Hai, Iosif, să îl fumăm.

Actul de a fuma trabucul devenise un sacrificiu. A fuma trabucul înseamna a renunța la orice pretenție ca lucrurile să revină în punctul inițial. Un cost uriaș pentru spiritele noastre visătoare ce aveau atîta nevoie de a scăpa de siguranța zilei de mîine, doar pentru a se bucura de un posibil drum ce le stătea în față, complet incert. Acest sacrificiu era absolut, iar condițiile lui erau deloc prietenoase pentru ultima fîșie de speranță de care atîrnam amîndoi, împreună.

După cîteva minute în care doar ticăitul imprecis al ceasului zguduia bucătăria, Iosif îmi întinde trabucul înapoi, zîmbindu-mi cu buzele tremurînd ușor.

– Începe-l tu. Am timp astăzi, mi-a spus de parcă ar fi simțit ce voiam să fac și încerca să dilueze timpul cît mai mult. Dacă ar fi putut să-l prefacă în veșnicie, în veșnicie l-ar fi prefăcut. 

Am luat trabucul între degete, l-am aprins cu bricheta care stătea lîngă scrumieră, singurele lucruri ce mai rămăseseră pe masă, și am tras primul fum. Aș fi vrut să fiu dezamăgit, dar cum aș putea să fiu dezamăgit de un trabuc ce a stat printre linguri și furculițe atîția ani? Care a suferit în liniște nenorocirea de care nici măcar nu este vinovat? După alte cîteva fumuri trase puternic în piept, mi-am semnat renunțarea la trecut. De acum înainte, amintirea va rămîne la stadiul de amintire, fără să mai influențeze alegerile din prezent. În tot acest timp în care trăgeam din trabuc, Iosif mă privea calm, înțelesese că totul se terminase fără să scot un singur cuvînt.

– Ne mai vedem mîine sau ai rămas fără cafea?

– Poate fac rost, te caut eu mîine, i-am spus fără să-mi ridic privirea de pe trabucul pe care acum îl ținea el între degete.

Întrebarea lui nu era decît o confirmare a situației. Niciodată nu mă mai întrebase asta și niciodată nu îl căutasem eu. De cînd locuiam în același bloc, a rămas o regulă nescrisă ca el să vină dimineața la mine cu țigările, iar eu să îl aștept cu cafeaua, ca sîmbăta să ne dezlănțuim toți: eu, Katerina, Iosif și soția lui, Elena. Astfel că tot ce mai rămăsese în sufletele noastre a fost ucis la ultima noastră întîlnire. Trabucul a fost poștit de cîteva ori pentru aproape o oră, după care Iosif s-a ridicat, mi-a întins mîna și mi-a spus că ne vedem curînd. Nu mi-a spus ce înseamnă curînd și nu mă așteptam să fie atît de repede. După ce a plecat, am pus în aplicare planul care ar fi trebuit să funcționeze perfect. Numai că nu a funcționat.

În paralel, Iosif a ajuns înapoi în apartamentul său. Cum am aflat asta? Pereții au urechi, fie că sînt de o parte, fie de cealaltă. Din nefericire, l-am auzit strigînd, iar aceste strigăte nu erau strigătele eliberatoare, despre care v-am mai spus, ci strigătele ultimelor clipe ale sale. Sau, cum mi-ar plăcea să spun, piciorul care mi-a împins scaunul. 

Unii prieteni simt atunci cînd se termină un capitol comun. Însă, uneori, capitolele comune pot reprezenta finalul pentru ambii prieteni. În acest caz, finalul a fost comun, la o distanță de cîteva secunde unul față de celălalt. Însă blestemul meu a făcut să pot auzi toată suferința lui, pînă cînd, printre zgomotul umbrelor picurilor de ploaie care-mi mai loveau fereastra, vocea adolescentului murise.

Capitolul 2

Era ultima sîmbătă a finalului de Ianuarie. Pornisem caloriferul de dimineață, fumasem prima țigară cu Iosif și mă pregăteam emoțional pentru întîlnirea noastră de seară. Întîlnirea de seară era un tip de cenaclu artistic, în care ne recitam poezii reciproc, consumam alcool în cantități iraționale, cîntam la chitara cu patru corzi, deși trebuiau să fie șase, și ne retrăiam, oarecum, amintirile. Întîlnirile porneau de la o poezie, după care tematica era dată de respectivele versuri. Iar, la fiecare întîlnire, funcționa un sistem rotativ – dacă data trecută recitasem eu, urma Iosif, Elena ori Katerina, în funcție de voința fiecăruia.

În acea sîmbătă, sistemul căzuse. După plecarea lui Iosif din bucătărie, Katerina mi-a bătut la ușă fără niciun mesaj prealabil, lucru ce nu-i stătea în fire. După ce i-am deschis, m-a lovit peste umăr și m-a sărutat pe obraz. Cunoști oamenii după ochi, îmi spunea un bătrîn la cîrciuma de lîngă bloc cîndva. Spre deosebire de cea mai mare parte a întîlnirilor noastre, Katerina părea fericită. Ochii îi radiau, trupul îi părea mai cărnos decît oricînd și buzele nu i se mai opreau din sărutat. Am cuprins-o cu ambele brațe, însă nu prea puternic, să-și poată face în continuare acest dans abstract și atît de plăcut.

– Ești un prost!

– Sînt!, i-am strigat deasupra gîtului, într-un moment de maximă fericire.

Se desprinde din cuprindere, se îndepărtează cîțiva pași, cît să mă privească din călcîie pînă în vîrful capului. Se apropie și își dezgolește umărul drept. O sărut ca și cum acolo s-ar afla seva întregii omeniri – cu bune și cu rele.

– Ești un nenorocit…, îmi șoptește mîngîindu-mi tîmpla. 

– Sînt!, îi strig înapoi, tot mai aproape de ureche. 

Atît de vie era și atît de frumoasă! Atît de simțitoare, ca un cîntec pe care nu-l poți scoate din suflet și nici nu ai vrea. 

– Hai să punem niște muzică, totuși., îmi spune în timp ce titlurile melodiilor curg unul după celălalt. Într-un vals aproximat, Pittiș ne trece pe la urechi. Cînd nu mai ai nici vise/ Și nu ști cum să te ridici/ Ține minte, sfîrșitul nu-i aici. Dacă exista un final, n-aș fi crezut că e acolo.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *