FOTOsapiens: Ramona Roman

FOTOsapiens pune accentul pe importanța sentimentelor și a însemnătății din spatele fotografiilor, pe partea umană. Aceasta este împărțită în trei secțiuni: trei întrebări pentru artist, trei poze pe o tematică dată și trei poze în care se expun poveștile capturării și se atribuie o coloană muzicală.

Fotografia cap-de-articol aparține Andei Lupuleț ❤️

Ramona a scris în FOTOsapiens-ul acesta despre multe emoții pure, fix ce adorăm noi cel mai mult să vedem și să citim. Momente cu adevărat importante și povești conturate în mod sublim. Stau și mă gândesc, ăsta ar trebui să fie exact modul în care capturăm și stocăm fotografiile, pe importanță.

Urmează FOTOsapiens II, o versiune nouă a rubricii ❤️

3 întrebări

Ce trebuie să aibă o fotografie ca să fie reușită?

Fotografia are pentru mine două forme, perfect îmbinate una cu cealaltă. Este un lagom al creației. Existența noastră are la bază adevărul complex, mai precis, geometria sacră. Eu cred în existența matematicii ca și stîlp al constituirii universului. Pentru mine fotografia înseamnă compoziție, implicit o formulă matematică; strict pentru placul ochiului. Cealălalt aspect este cel plăcut sufletului. O fotografie trebuie să emane emoție, persistentă emoție, ca un parfum de care nu mai poți scăpa. Arta fotografică trebuie să sfîșie, să domine vizual și să fie supusă, trîntită la pămînt, emoțional. Durerile cele mai tari și fericirile cele mai înalte, gravate de geometrie, conectîndu-ne sinele de lumea exterioară, cu o putere extraordinară de a ne și stabiliza echilibrul interior.

Cu ce asociezi fotografiatul?

Fotografiatul îl asociez cu locul din timp în care nu te mai poți întoarce. Fiecare fotografie e o bucată ruptă din timp; nu mai are aceeași emoție, amintirile clipei sunt fade. Însă, fotografiatul e singura formă statică de capturare aproape perfectă a unui moment. Consider că e o formă de tortură emoțională, ceva asociat cu “o să îmi aduc aminte de vremurile bune cu părere de rău”.

Ce accepțiune ai față de pozele alb negru?

Avînd o condiție neuronală numită sinestezie, nu am noțiunea de negru. Pentru mine pozele alb-negru sunt defapt nuanțe de alb cu alte nuanțe de alb-albăstrui de neon. Ador să îmi editez fotografiile alb-negru, am învățat în ultimii ani să pot contrasta foarte bine în ciuda sinesteziei, și să obțin același efect de a captura “emoția matematică”.

꧁♥🖤️♥꧂

Fotografia cu cea mai mare încărcătură emoțională

În fotografie este bunica mea din Ialomița, care trăiește singură în casa ei bătrînească de mai bine de zece ani. Poza este făcută afară, pe prispa casei, iar ușile din spate se deschid către camera bună sau “salonul”, cum se numește în zonele sudice rurale. Fotografia este din 2013. Pe față i s-au întipărit bine munca grea și singurătatea, toate dorurile de fetele ei plecate de acasă, dorul de bunicul plecat în etern, dorul de alți ani, demult trecuți cu vagonul timpului.

꧁♥🖤️♥꧂

Fotografia melancolică

Prietenul meu surprins în gîndurile sale fugitive, în garsoniera închiriată în care stăm în Baia Mare. Am surprins momentul ăsta și am ales manipularea foto într-așa fel, fiindcă și eu am fost capturată de gînduri. Scurtmetraje se desfășurau în mintea mea, dorind să fi trăit într-un alt timp. Pe urmă, fotografia a venit de la sine, pierzîndu-mă în feeria unui dejà-vu. M-am lăsat purtată de emoția unui moment din timp ce nu a fost dar ar fi putut fi; a unui loc în care aș fi fost doar de dragul unor alte experiențe emoționale. Pentru mine, fotografia asta marchează nu melancolia privirii lui, ci melancolia sufletului meu.

꧁♥🖤️♥꧂

Fotografia dintr-un moment de beatitudine

În fotografie este găina, mea care a murit în toamna lui 2017, la aproape un an după ce am făcut fotografia asta. Fusese prima ninsoare pe care găinușa (Căpșuna) a prins-o. Nu mai văzuse pînă atunci albul zăpezii. A căzut într-un somn firav în brațele mele, cu soarele dimineții încălzind-o. Pentru mine, a fost unul din momentele cu care te întîlnești de puține ori în viață. În care uiți de tine, uiți de cei din jur, de stresul societății. Ăsta a fost un moment în care trebuie să excluzi orice altceva și să primești cu brațele deschise natura și frumusețea din jurul tău. În care poți crea ce e mai pur, în care te poți lăsa dus de val, fără repercusiuni. Poza asta are și un titlu, destul de complex – Reminiscențele serenității.

3 poze de o importanță deosebită și piese de ascultat

෴❤️෴

Fotografia e realizată în București, într-o zi din vara lui 2018, aproximativ la 9 seara. De obicei, linia asta de tramvai e cea mai circulată, la orice oră din zi, în orice zi a anului. Eu și vatmanul am fost singurii din tramvai pentru cinci stații. Ajungeam într-o stație, oprea, se deschideau ușile, nimeni nu urca și pleca mai departe. Ar crede lumea că m-am simțit singură. Însă, m-am simțit pustiită de energiile negative ale celor din jur, de sufletele încleștate în stres și nervozitate și frustrări, în lipsa iubirii și a păcii interioare. M-am simțit eliberată, echilibrată. Ăsta a fost momentul în care am decis, în adîncul inimii, și nu am spus nimănui, că e timpul să mă mut dintre asfalturile ce mă asfixiau și betoanele îmbîcsite ale Bucureștiului, într-un loc mai nepopulat, mai aerisit de oameni.

Piesă – Look at me now, Brennan Savage

෴❤️෴

Iubire necondiționată. Gaia mea (cățelușa din poză) nu avea mai mult de două luni și deja se atașase de mine iremediabil. Încrederea pe care mi-a oferit-o de la început nu am putut descrie-o mai bine de atît. Eu sunt locul ei sigur. Unde se poate ascunde. Vine după mine oricît m-aș mișca de lîngă ea, și un centimentru. Fotografia e prima reprezentare a sincerității acestei iubiri necondiționate între mine și Gaia,  a unui copil ce își iubește părintele și viceversa.

Piesă – Nothing’s gonna hurt you baby, Cigarettes after sex

෴❤️෴

Cea mai importantă fotografie. Reiau motivul ăsta la infinit. Îl voi menține ca pe un lait-motiv în toate lucrările mele. “R” e stîlpul fericirii mele, al unei stări interioare de stabilitate. Momentul ăsta nu e unic. Au fost multe ca el și multe ce vor urma, iar în fiecare, străpunge aceeași emoție, însă, din ce în ce mai puternică, mai devastatoare. Timpul rupe din noi bucăți și fiecare parte e aruncată în străfundurile inimii. De acolo izbucnesc vulcanii ăștia de regăsire, beatitudine, unire.

Piesă – By my side, Mauve

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *