FOTOsapiens: Anda Lupuleț

Noua rubrică de FOTO pune accentul pe importanța sentimentelor și a însemnătății din spatele fotografiilor, pe partea umană. Aceasta este împărțită în trei secțiuni: un interviu de trei întrebări, trei poze pe o tematică dată și trei poze în care se expun poveștile capturării și se atribuie o coloană muzicală.

Debutantă a acestui nou concept este Anda Lupuleț, pe care o stimez pe deplin pentru fotografiile sale și deseori mă pierd în contemplare, urmărindu-i instagramul în mod avid (click). Tot ea a creat și bannerul pentru articol și a făcut o treabă minunată îmbinând elementele foto și umane. Ne dorim să citim în continuare poveștile din spatele fotografiilor, așadar așteptăm alte colaborări pe mezomorfro@gmail.com.

Pozele au link și spre muzică, așadar, lectură, contemplare și audiție plăcută!

෴❤️෴

1 . Ce trebuie să aibă o poză ca să fie reușită?

Mereu am spus și crezut că o poză “reușită” e o poză care te face să simți ceva, una care îți amintește de ceva și care te trimite înapoi în timp.
Când te uiți la o poză, sapi în tine fără să îți dai măcar seama, prin toate momentele care ți-au rămas întipărite în minte, prin toate melodiile pe care le-ai auzit întâmplător și ți-au plăcut, prin toate razele de soare pe care le-ai văzut cum cad peste pielea oamenilor pe care îi iubești.
Uneori îmi place să cred că pozele mele sunt oglinzi pentru oamenii care le văd, că atunci când le privesc găsesc imediat ceva care rezonează cu ei și că automat sunt trimiși într-un moment drag lor.
O poză “reușită” nu e o poză frumoasă, perfect editată sau încadrată, o poză “reușită” e una reală, la care când te uiți peste câțiva ani reușește să te facă să te simți la fel ca atunci când ai făcut-o.

2 . Cu ce asociezi fotografiatul?
Nu cred că mi-am pus întrebarea asta până acum, însă mi-a zis cineva odată că pozele mele “zici că sunt acele singure imagini pe care ți le amintești dintr-un vis uitat” și mi s-a părut foarteee interesant. Poate chiar ascociez fotografiatul cu visatul fără să îmi dau seama, cu ideea de a imortaliza diferite lucruri și momente care au creat o legătură cu sufletul tău în mod conștient sau inconștient, cu ideea de “a fi în lumea ta” cu ceea ce iubești cel mai mult și asta să se și reflecte în absolut orice, să fie elemente care te urmăresc peste tot, exact ca într-un vis.

3 . Ce accepțiune ai față de pozele alb negru?
Îmi plac foarte mult pozele alb negru, deși nu am fost niciodată adepta lor.
Au ceva special și reușesc să transmită o emoție aparte, reușesc să te facă să te simți într-un anume fel, de parcă ai privi ceva vechi și prețios de care trebuie să ai grijă.
Cred că toată lumea când vede o poză alb nergu se întreabă ce culori se ascund în spatele ei și mi se pare foarte interesant cum ne putem crea o imagine proprie a pozei în capul nostru.

꧁♥🖤️♥꧂

1 . Poza cu cea mai mare încărcătură emoțională

Atunci când nu ești bine, gândește-te la un loc unde te simți în siguranță.Poate fi absolut orice loc.
Al meu e bucătăria bunicilor mei, locul unde am intrat după fiecare zi de școală timp de 8 ani, locul unde am mâncat 14 ani mereu pe scaunul din mijloc, ascultând cum râul de sub geam curgea la fel de lin indiferent de ce mi s-ar fi întâmplat mie. Bucătăria bunicilor mei, paradisul galben al oricărui copil obsedat de dulceața de afine și magneții de frigider.
Casa mea cea mai dragă, unde găseai mereu un borcan gol pe pervaz care ținea geamul cât mai deschis posibil, unde mereu găseai flori în vaza galbenă pe care mama și bunica încă se ceartă.
Casa mea cea mai dragă, unde îi scriam bunicii scrisori din camera de alături, dându-i de fiecare dată 3 opțiuni de mâncare pe care voiam să mi-o facă.Îi puneam căsuțe și o rugam politicos să bifeze varianta care îi convine cel mai mult.Mă semnam la final ca să fiu sigură că știe că sunt eu și i-o lăsam în cameră, lângă vaza ei pictată în nuanțe de mov de pe masa rotundă de lângă patul bunicului.
Reflexiile bunicii și bunicului din faianța galbenă de pe pereți mă făceau să mă simt acasă și la fel și sunetul robinetului din bucătărie, paharele atent așezate în tava rotundă, fructiera de inox și scrumierele de pe frigider. (moment capturat pe film 🎞)
🎶


2 . Poza melancolică

“All you touch and all you see is all your life will ever be, and all that you see, all that you taste,
all you feel and all that you love and all that you hate, all you distrust, all you save and all that you give and all that you deal and all that you buy, beg, borrow or steal and all you create and all you destroy and all that you do and all that you say and all that you eat and everyone you meet and all that you slight and everyone you fight…”
Sunt pe fiecare perete pe care umbra mea a apărut vreodată. Exist.
Încă simt mirosul rufelor proaspăt spălate pe care mama le scutură în fața mea. Mereu asortează cleștii cu hainele pe care le agață pe sârme. Oare de ce? Poate doar nu vrea să creeze și mai mult haos în lume. Se asigură că totul e asortat și la locul lui, apoi își întoarce piciorul stâng și pleacă. Lovește cu degetul mic uscătorul cel alb și își zgârie ușor lacul de pe unghii. Nimeni nu observă.
Durează fix 6 secunde să își aprindă o țigară. Știai că exact atât îți ia și ție să îți dai tricoul jos? Atât ți-a luat și acum un an și 7 zile să te ascunzi după o poartă și fără chip să mă întrebi ce mi-a plăcut atât de mult la tine în prima zi când ne-am cunoscut. M-am sprijinit de mașina din fața porții ca să pot să îți răspund și, pentru un moment, capota gri și ruginită a fost parte din mine într-un moment care s-a dovedit a fi mult mai important decât aș fi crezut.Am existat, eu, tu, noi, acolo. Într-un loc străîn de pe o stradă pe care am văzut-o de prea multe ori, în fața unei porți pe care nu am intrat niciodată, cu mâinile pe o mașină în care nu vom ascultă niciodată vreo melodie.
6 secunde a stat umărul tău lipit de dulapul la care m-am uitat zilnic 4 luni înainte să mă mut și tot 6 secunde a durat să îmi spui că nu vrei să mănânci și să îmi respingi îmbrățișarea.
Până la urmă ai dormit lângă mine. Am adormit cu ursul meu de pluș în brațe, același urs căruia îi dădeam bomboane când aveam 3 ani și când stăteam sprijinită de caloriferul după care peretele nu apucase să fie vopsit galben și era încă alb. Era geamul deschis și crengile vișinului din grădina blocului îmi intrau în cameră. Îmi țineam picioarele sub scaunul pe care stă mama în fiecare zi când se pregătește să plece de dimineață, scaunul sub care îmi țineam capul acum ceva vreme când cineva m-a întrebat dacă vreau să fim împreună și eu i-am zis că nu știu, scaunul peste care erau construite corturi la 9 ani cu pătura turcoaz de la mătușă-mea. Acum pătură aia îmi acoperă cutiile cu jucării din magazie și mă lasă să îi simt din nou materialul lucios ori de câte ori vreau să îmi amintesc de copilărie.
Exist. Sunt pe fiecare perete pe care umbra mea a apărut vreodată și la fel ești și tu. Exiști în fiecare loc în care ai fost vreodată, chiar și în cele în care doar te-ai imaginat, exiști în fiecare fir de iarbă pe care l-ai călcat desculț, în fiecare strop de ploaie care ți-a căzut în păr.


🎶

3 . Poza dintr-un moment de beatitudine

Am făcut poza asta într-un loc foarte drag mie, unde obișnuiam să mă plimb cu bunicii mei când eram mică. E un loc foarte special și frumos, de unde poți vedea munții și toți copacii din pădurile care îmi spun povești de când aveam 5 ani.
Bunica mereu aduna flori, cimbrișor și măceșe și de fiecare dată când văd grupuri de oameni care se plimbă prin pădure și adună plante mă gândesc la ea și mi se umple sufletul de bucurie.
De asta am și făcut poza, e un fel de “așa arată copilăria în amintirea mea”, plină de viață, culoare, raze de soare și miros de ceai.

(moment capturat pe film 🎞)

🎶

꧁♥🖤️♥꧂

3 poze de importanță deosebită pentru mine

1 . Încă de mică mă fascinează umbrele, mai ales chestiile la care ele mă duc cu gândul. Mereu mi s-a părut că încearcă să îmi spună o poveste și că nu îmi apar întâmplător în cale. Mereu vedeam profiluri umane și îmi plăcea să mă gândesc că într-o zi o să le întâlnesc în „viața reală” și că vor fi chiar prietenii mei. Îmi imaginam că sunt oameni pe care nu îi pot vedea încă, exact ca într-un joc în care ești la un nivel prea mic ca să deblochezi unele chestii. Îmi plăcea să cred că pot vedea în viitor și că orice observ sau simt e un semn pentru cum va arăta viața mea peste câțiva ani.
Umbrele încă îmi spun o poveste, ori de câte ori le întâlnesc. Uneori, când bate soarele, îmi bag mâna printre razele lui și devin și eu o umbră, exact ca în poza de mai sus. Doar o umbră care face cu mâna altor umbre pe peste tot pe unde apucă, doar ca să fie sigură că nimeni de nicăieri nu se simte singur.

(moment capturat pe film 🎞)


🎶

2 . „Nobody takes a picture of something they want to forget”
Poza asta îmi aduce aminte de toate zilele de vară petrecute sub copaci, pe dealuri, în locurile în care mi-am lăsat o parte din suflet încă de când eram mică și mă gândeam cu cine îmi voi petrece cele mai reale momente atunci când voi fi mare.
Nu sunt niciodată prea multe poze cu persoana mea preferată.
M-am ascuns după ferigile proaspete și i-am făcut încă o poză. Mereu îmi culege cele mai drăguțe flori pe care le găsește și eu, de fiecare dată când ajung acasă, le pun la presat în carnețelul meu favorit. Aștept să treacă timpul și să mă uit la ele, să le ating, să le miros și să îmi amintesc de momentul în care mi le-a dat. De fiecare dată își ridică degetul mic și se asigură că sunt perfect aranjate și că o să mă facă să zâmbesc. Mereu are grijă ca în buchețel să fie și o floare mov, așa cum a ținut minte că îmi place mie.

(moment capturat pe film 🎞)


🎶

https://youtu.be/rSfpwuUauwI

3 . Pozele pe film sunt cel mai special mod de a păstra o amintire vie. Faptul că ai un număr limitat de cadre pe fiecare rolă te face să fotografiezi lucrurile pe care le consideri cu adevărat frumoase, momentele pe care chiar vrei să ți le aduci aminte și care te fac să te simți cel mai norocos om din lume.
E ca și când ți-ai ține momentele dragi într-o casă unde știi că sunt protejate și unde știi că nimeni nu le poate atinge și schimba vreodată. Sunt ale tale, doar ale tale și așa vor rămâne pe vecie.
Poza asta e făcută pe un deal, undeva după niște tufe de trandafiri sălbatici și măceșe.
E un loc special, unde mereu bate soarele și unde de fiecare dată când te așezi pe iarbă, simți cum te afunzi în firele ei calde și cum forma corpului tău va rămâne acolo până la următoarea ploaie.
Am făcut poza asta la câteva zile după izolare, când în sfârșit am putut ieși din casă și a fost un sentiment minunat să mă pot conecta iarăși cu natura. Mă impresiona mai tare ca niciodată tot ce vedeam și faptul că am găsit-o altfel decât am lăsat-o, mai plină de energie, mai plină de flori și strigând mai tare ca niciodată “hai acasă”.

(moment capturat pe film 🎞)


🎶

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *