FOTOinterpretatio: Vanvgx, Lidia, Saru

FOTOinterpretatio adună trei fotografii ”enigmatice” de la trei fotografi amatori sau profesioniști și fiecare scrie un text despre fotografia proprie, urmând să le interpreteze și pe celelalte două. Aceștia vor afla descrierile colegilor de rubrică abia la final. Prima descriere de sub poză dezvăluie a cui aparține.

Așteptăm mesaj pe mezomorfro@gmail.com, vrem să găsim și alți colaboratori care să apară în seria aceasta de interpretare.

Vanvgx: Uneori, atingându-ne limitele sufletului și pe cele trupești, ajungem la marginea prăpastiei, ajungem să privim hăul crescând sub ochii noștri și observăm contrariați natura acestuia. În locul unui întuneric absolut, pe retină se așterne imaginea unui void alb și primitor, void în care bate sufletul universului. Da, chiar așa, odată cu atingerea limitei suntem în stare să pășim dincolo de ceea ce înseamnă “eu” și putem pătrunde în pătura universului. Odată ce ajungem să ne conectăm cu Universul, reușim să descrifăm și să decodăm emoția înscrisă în oameni, devenim conștienti nu doar de noi, ci de restul.
Aici este emoția unui alt om, nu a mea, este ceva extern mie și totodată intern. Fără să îl posed sau să mă las posedată, emoția ne conectează pe o linie de înaltă frecvență – binecuvântarea de a vedea lumea prin ochii altui călător.

Lidia: Tăcerea orașului la primele ore ale dimineții, mirosul proaspăt de ploaie care se imprimă adânc până în cei mai ascunși pori ai pielii noastre, brazii solitari, atinși fragil de roua dimineților încețoșate, prevestirea începutului unei noi zile, un început rodnic de toamnă, la fel ca începutul fiecărei noi zi în care ești nevoit să te trezești înaintea orașului pentru a merge la muncă.
Fiecare zi își are formele ei, astăzi nu știi ce noi încercări te așteaptă, iar până să ajungi să guști din plin din provocările și câștigurile acestei noi zi, sfârșitul ei te prinde din nou, pe nepregătite. Timpul zboară mai rapid decât îl simți, este timpul să te întorci în căldura casei tale, ești obosit. Dimineața va veni din nou, mult prea devreme, mult prea tăcută… Este o nouă zi, astăzi te trezești înaintea tuturor devreme, iar orașul tace…

Saru: Semiîntunericul pare cel mai firesc decor atunci când pleci departe. Departe poate fi evadarea din cotidian sau drumul spre o nouă, continuă dezvoltare. Nimeni nu vrea sa stea într-un singur loc și nici nu trebuie. Dar este blamat uneori și că vrem să plecăm, și că vrem să rămânem. Cum decidem noi înșine care este varianta corectă? Căci nu ne sperie noul și nici nu simțim că ne înlănțuiește vechiul, dar ce să facem până la urmă? Până la urmă…

Lidia: Din primul moment al alăturării trupurilor noastre pe pământ, mâinile ne devin ghid întru descoperirea lumii în care urmează sa parcurgem cea mai complexă călătorie interioară și exterioară: Viața. Pielea caldă a mamei, lemnul alunecos al pătuțului de acasă, nisipul fin din parcul de joacă, atingerile celor dragi nouă, mirosul ierbii care ni se impregnează în piele, afundându-ne în complexitatea neînțeleasă a naturii ce ne înconjoară neclintit… Devenim una cu ceea ce atingem, începând sa înțelegem profund lumea în care am fost aleși să călătorim, ca la final, să ne pregătim a ne îndrepta fragil către o nouă destinație: albastrul adânc al cerului, locul în care ne vom desprinde de ele, devenind parte din universul care le-a creat: mult prea blânde, mult prea sensibile în fața unui drum feroce, uneori grabnic retezat.

Vanvgx: Ceea ce ochii și inima văd, dar mâna nu poate atinge: este vorba de irealizabilul imaginației, de ceea ce trăiește în suflet, dar nu poate căpăta o formă materială. Sunt visele și coșmarurile noastre, sunt aspirațiile și temerile noastre, este esența nelimitată, este ceva care nu se complică să ia o formă fizică, ci dăinuiește în eternitatea universală ca o muză creatoare.
De multe ori întindem mâna spre ea, fără să știm exact către ce ne îndreptăm. De multe ori avem nevoie de ea, fără să ne dăm seama că ea ne lipsește. Este acel cod criptat în legea Universului, ce ne conduce către atingerea excelenței umane.
Ce este ea? Asta nu știu, poate doar alchimiștii, însă este de datoria fiecăruia dintre noi să descrie și să definească o asemenea entitate.

Saru: Sunt multe situații în viață când simți că atingi gardul percepției, dar abia după gard e cerul, în deplinatatea lui. Reușești să diferențiezi când ajungi la gard și când ai atins cerul? Cred că e vorba doar și doar de dimensiunea și durata fericirii respective. Se poate dovedi ușor că o decizie a fost gard, când tu credeai că e cer, dar asta doar după ce trece. Timpul marchează greșeli și veridicități ale acțiunilor.

Saru: Nu-i ușor să te desparți de un loc, mai ales să știi că dacă revii acolo o să fie greu să-ți susții emoțiile și mai bine te protejezi. Această poză trebuia să fie preschimbată în copertă de volum de poezii traduse în germană, provenind de la doi autori din Parepa-Rușani. Eram mândră că am făcut asta, acum nici nu mă mai încântă. Ce departe te duce viața… deseori se întâmplă lucruri pe care nu vrem să le acceptăm. Am pierdut locul ăsta și nu știu cum să contenesc durerea amintirilor, dar mi-e frică să mă întorc. Acum mă mai zbat doar cu capcana viselor, că îl visez mereu. Oare mă vizitează locul pe mine?

Lidia: Adierea blândă a verilor târzii mă cuprinde departe de sunetele acute ale satului cu care nu de mult obișnuiam sa socializez.
Am învățat în cele 5 zile pe săptămână să întruchipez o relație de toleranță cu agitația rurală, iar la sfârșitul lor, pentru mai puțin de 48 de ore, să încerc să îmi desprind eul de aceasta și să pornesc în căutarea unei noi destinații, una care să îmi poată cuprinde mânia fără să fiu nevoită să las nicio explicație în urmă.
Ne refugiem singuri în locuri secrete, în care avem încrederea de a ne ascunde cele mai tainice dorințe, temeri, dezamăgiri? Oare exista și alți oameni care simt nevoia de un refugiu asemănător? De ce nu îi cunosc? în timp ce orașul ne apropie inutil de mult câteodată, aceste refugii ne înțeleg și calmează, pregătindu-ne pentru noi lupte interioare și exterioare. Acest refugiu mereu tăcut și solitar, pe care îl uităm sau venerăm, mereu încărcat cu iertare, acest loc străbătut de lumină, întuneric, gheață, căldură, această casă a sufletelor chinuite sau mult prea fericite, nu pleacă nicăieri, în timp ce noi.. Uităm.. Prea mult, prea des.. Dar indiferent pe ce rută am alege sa ne îndreptăm pașii mult prea mici în acest univers, oricând putem să revenim la podul sub care ne-am îngropat frica de noi…

Vanvgx: Sunt clipe în viață când un drum tocmai se sfârșește, ajungi să îți pui pintenii în cui și, aflându-te pe culmea tocmai cucerită, privești înapoi înspre tot ce ai lăsat în urmă, tot ce ai sădit pe parcursul călătoriei. Verși o lacrimă fierbinte cu gândul la tot ce ai îndurat în călătoria ta și totodata zâmbești învingător în fața sorții. Apoi, întorci spatele unui drum finalizat și realizezi câte altele mai ai de trecut: străzi, munți, câmpii, oceane, bălți și râuri se aștern toate la picioarele tale, tu aventurierul, tu, călătorul cu tolba încărcată de nori pufoși, amintiri și vulturi.

Tags:

Add a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *