Simt că această serie a FOTOinterpretatio este un omagiu adus nopții și oglinzilor. Și mai simt că au fost setate niște definiții și adresate niște întrebări cruciale.
Ce aduce iar adiție rubricii este inserția unei poezii dintr-o viitoare piesă a Mane Aelennei, precum și un fragment scris de Eminescu, ținând loc de cugetări personale.
Așteptăm noi colaborări, scrie-ne pe mezomorfro@gmail.com și hai să facem o grupă nouă, e și prilej de socializare! Lasă-ți poza la format gânduri, povești, poezii ?
Gabriela
Mereu am avut o relație specială cu oamenii, cu energiile lor, mai ales atunci când fotografiez. Mă conectez cu energiile transmise și încerc să le redau în maniera proprie. Este o modalitate prin care elimin orice urmă de singurătate care ar putea exista în mintea mea.
Atunci când iau aparatul în mână și filtrez toată informația prin lentila obiectivului, simt că fac parte din poveste, simt genul acela de fericire pură, inocentă, o emoție puternică. Simt că fac parte atât din povestea pe care mi-o transmite subiectul, cât și din cea care se formează undeva în imaginația mea. La fel și cu această fotografie, foarte dragă mie, cu încărcătură emoțională mare.
Indiferent de cât de singur te-ai putea simți în lumea asta mare și imprevizibilă, mereu va fi cineva, undeva în spatele tău, o energie fizică sau spirituală, care să îți dea un impuls să treci peste orice încercare îți oferă viața. Este o poveste despre oameni, despre energii, cât și despre un oraș care nu doarme niciodată, magia lui și a luminilor ce îi aparțin…lumina proprie, cât și cea creată pentru noi.
Elena:
I can feel the wind weeping through my fatigued skin
In every morning you kissed me goodbye
It’s so quiet in here, in this void you left in me
This house of terrors, an untouched paradise
Your pale touch, a chained dream I’m hostage in
Breathe me again to life
From this chained asylum of your thoughts
It’s quiet in here
So quiet I can hear other people’s fears…
Iazmina:
Se pare că întunericul aduce cu sine și liniște, ba chiar mai mult, aduce cortina asupra sufletului, aduce momentul de răgaz și de tihnă, în care realitatea interioară de peste zi începe să se manifeste fizic, în obscurul sufletesc. Și astfel, odată cu lăsarea nopții, oamenii își lasă jos măștile de carnaval, sterg machiajul de scenă, se dezbracă de costumele grele și, mai ales, ies din rolul de semi-zeu, de brutar, de încrezător, de temerar, de avocat, de pierzător, de laș…
Noaptea, sufletul se desprinde de alegoria viață-carnaval și se întoarce la starea pură și nealterată de mondenități, de lăcomie, de lașitate, de rea judecată.
De ce sa nu trăim noaptea, totuși? Pentru a nu ne întoarce din nou la excesul uman caracteristic nouă. Pentru a nu distruge sacralitatea nopții, aducându-i lumina profană a zilelor.
Noaptea este mama tuturor sufletelor. Este și protectoare a sufletului, este și hrană, este și odihnă.
Însă, în acest moment de balanță deplină, ce se întâmplă la punctul de contact a două suflete? Ce fel de poveste ia naștere?
Coliziunea acestor două comete pure, crude și virgine în esența lor, apare ca un moment de completă și deplină întregire și desăvârșire. Noaptea devine deci moment de mărturie al nunții sufletelor, acoperă sufletele cu mantia sa argintie și așterne liniștea asupra zbuciumului perpetuu.
Elena
Plimbările târzii mă ajută să îmi înțeleg mai bine sufletul. Iubesc lumina naturală a soarelui, prin schimbările ei în armonie cu natura noastră sufletească, însă noaptea, prin misterul ei necontrolat, ne îndrumă către o descoperire de sine acerbă, o descoperire pe care nu o putem expulza. Noaptea, unicul moment în care nu ne putem minți, momentul în care luăm pauză de la viața pe care o trăim grăbit, pentru a regăsi părțile crezute pierdute.
De câte ori nu te-ai pierdut în vuietul zilei pentru ca apoi să te regăsești în liniștea nopții?
Gabriela:
E acel moment în care simți că nu mai vezi lumina de la capătul tunelului, când ești încercat de sentimente și de emoții. Vrei să evadezi, să găsești soluția pentru toate problemele, să îi fie bine sufletului tău. În momentul în care încetezi să îți mai faci așteptări, în care te detașezi de dorința de a căuta vindecarea, apare mult așteptata rază. O energie, un suflet, o dorință, o faptă, un zâmbet. Lumina. Este despre lumină, în formele ei cele mai neașteptate, în viața noastră, zi de zi…
Iazmina:
La mine, idealizarea nopții a survenit de la lipsa accesului la ea. O asociam cu interzisul, iar interzisul mă fascina, de aia m-am și găsit în postura de a idealiza ulterior rebeliunea. Există vreo legătură între astea trei?
Noaptea a fost mereu stigmatizată. ”E periculos să ieși afară pe timp de noapte”….
Și totuși, în momentele de zi se pierde toată distracția de cu seară. Cine vrea să se termine vreodată distracția și să se reitereze formalul dimineții?
Iazmina
Se crede în general că omul pornește cu un set de unelte menite să îl ajute în viață, se vehiculează încă din popor chiar această idee a unei busole mistice spirituale care ghidează pe fiecare dintre noi, însă eu nu sunt de acord cu aceste teze.
În schimb, eu cred în oglindă.
Această suprafață sticloasă, care înfățișează reflexii, pare că este omniprezentă în viața noastră, nesfârșită, îmbătrânită de vreme și de supărările omului.
Și cu toate acestea, ne-am întreba cu toții “de ce oglinda?”.
“Oglinda”, pentru că ea întruchipează reflexia noastră, ceea ce suntem, ceea ce am fost, menținând luminată puntea dintre trecut și prezent – asta fără să uităm că prezentul este rezultatul trecutului – și oferindu-ne oportunitatea observării unei realități obiective, una în care devenim spectatori la propria viață și existență.
Chiar așa, privindu-mă în oglindă, mă gândesc obiectiv la mine, mă privesc ca pe oricare alt individ sau individă de pe stradă, dar mai important decât acestea, mă pot judeca, pot pune prin filtrul conștiinței acțiunile acestei individe aidoma altor o mie de alte fete.
Fără oglindă, am fi tentați să credem că singura ipostază existențială pe care suntem capabili să o trăim este cea de victimă, căci toate ni se întâmplă nouă, tot ce există în jurul nostru se răsfrânge în diferite măsuri asupra noastră.
Acum vă puteți intreba “de ce e rea subiectivitatea în gândire?”. Ei bine, nu o consider în special rea sau bună, dar prefer să cred că a reuși să fii obiectiv cu tine este primul pas înspre a deveni mai bun.
Un fragment din “Toate-s vechi si nouă toate” M. Eminescu – Glossa
Gabriela:
Atemporalitatea ființei umane, a sufletului, a fizicului, urmele pe care le lasă orice tip de experiență trăită, se reflectă în oglindă. Oglinda sufletului, a cărei grijă uităm să o purtăm, și care este cel mai greu de reparat. Încrederea, speranța, iubirea, toate acestea își pot găsi vindecarea mai greu decât rănile fizice. La fel ca și o oglindă spartă. Ai toate părțile componente, le poți recompune într-o formă care să aducă aminte de cea inițială, dar nu va mai fi vreodată la fel.
Elena:
Fiecare apus îmi îmbrățișează simțurile într-un estetic necunoscut al zilelor pe care le-am trăit grăbită mereu.
Ca o oglindă spartă în zeci de cioburi, îmi așez privirea tăcută către culorile crepuscule ce îmi depășesc limitele cunoașterii, limitându-mi eul către prezent, trăgând-mi respirația către ziua de astăzi, mintea încă plimbandu-mi-se în trecut, un loc pe care îl cunosc pe dinafară, locul unde sunt stăpână pe fiecare moment trăit.
A mai trecut o vara, un anotimp mult prea infirm trăit, poate un anotimp pe care îl voi retrăi în interior, știind că, de acum, voi fi stăpână pe fiecare zi…