Drumul de fier și somnul de fontă
Adorm ușor speriat pentru că nu știu în care gară ar trebui să cobor. Sînt prea obosit să mă ridic de pe cele două scaune pe care m-am întins. „M-am întins” – în fapt, o cădere fără sfîrșit pe fundalul sonor al ploii care se prelinge înăuntrul compartimentului. Intenționat am lăsat deschisă fereastra; trenul și ploaia mi-au fost alături în momentele de singurătate extremă, în care liniștea probabil că m-ar fi înnebunit.
Treizeci de minute – atît a durat somnul. Compartimentul s-a răcit considerabil, simt răcoarea cum intră prin mînecile tricoului pătat undeva în zona pieptului. E o pată mai veche, o cunosc bine, am căpătat-o cînd rodeam șobolănesc o jumătate de sandwich pe care mi-a dat-o un domn înainte de a pleca de la București. Umflîndu-mi fălcile cu pîinea groasă cît trei degete și translucida felie de salam, un strop din sosul secret pe care orice bodegă nenorocită îl trîntește în mîncăruri mi s-a prelins de-a lungul brațului pînă la cot, de unde s-a transferat pe tricou. Iar stropul a devenit pată. În lumina lipsă a compartimentului, numai eu o simt, de parcă mi s-ar fi tatuat pe piept.
Ridică-te, Lazăre
În sfîrșit, am puterea să mă ridic. Cu brațul drept, mă prind de fereastră și trec din poziția culcat în poziția omului pe care nu-l mai satură ploaia și frigul. Îmi arunc capul în afara ferestrei, văd sate-fără-nume în depărtare. De-abia pot respira, clipesc buimac de nesomn, amețit de viața ce reintrase în mine, beat de frumusețea ce nu poate fi văzută la ora asta.
Îmi verific biletul curios unde vreau să mai ajung. Departe. Au mai rămas cinci ore din noapte și trei ore pînă ajung Departe.
Compartimentul gol mă face să mă simt în siguranță. Compartimentele de alături sînt goale, la rîndul lor. Din cînd în cînd, pot să-l văd pe controlor cum trece plictisit prin vagon. Poate din cauza oboselii sau din dorința de a mai face conversație, se mai oprește în dreptul compartimentului meu să mă întrebe dacă „s-a verificat”. „S-a verificat”, îi spun. „Mai ai”, îmi răspunde, știind deja unde trebuie să cobor, fără să trebuiască să-i mai prezint biletul. Biletul e mereu prezent, treaz, numai eu mai am momente în care visez atîrnat de fereastră și-mi pare că trenul nu are, în fapt, nicio destinație finală. Iar gîndul ăsta nu mă supărat.
Departe, dar nu suficient
Cînt, iar uneori pădurea îmi lasă impresia că mi-ar răspunde. Nici nu observ că ne-am oprit undeva între stații, sînt prea ocupat să mă aplec pe deasupra ferestrei într-o tentativă criminală de a culege cîteva mere din pomul care-mi stă în față. Nu-mi este foame, ci poftă. Poftă de a mînca mere străine, acre, verzi, de a le mînca pînă la sîmburi, de a-mi strînge buzele într-o durere masochistă. Cît de acre pot fi aceste mere? Suficiente cît să-mi doresc mai mult.
Și-n durerea mea, fredonez melodiile Tatianei Stepa sperînd c-am să ajung Departe, dar nu acum, cînd toate mi-s atît de dragi. Merele, trenul și ploaia.