Colaborând tot mai mult cu scriitori, asta și prin prisma concursului nostru anual de Cardiopoeme, am înțeles nevoia unui dialog deschis între autori și edituri. Cei de la TracusArte au fost receptivi la nevoia noastră, dar totodată au trimis opiniile fiecărui membru din echipă, oferindu-ne perspective foarte valoroase.
Așteptăm și curiozitățile voastre pe mezomorfro@gmail.com 🙂
1. O parte importantă dintre editurile de pe piața de carte din România funcționează deficitar. Cum reușește o editură să se mențină pe piață, deși câștigurile ei nete sunt extrem de mici ori nici măcar nu există?
I.C.: Fiecare editură are propria ei viață. Scurtă sau lungă. Și propriul drum editorial. Multe edituri funcționează deficitar pentru că nu au un program editorial clar. În România se publică mult, de la creații contemporane la reeditări, multe traduceri din diverse geografii literare. Deși peisajul editorial pare haotic prin multitudinea de titluri și fără pârghii valorice clare, el este, surprinzător, la târgurile de carte, spectaculos.
N.L.: Noi, ca editura mică, facem eforturi foarte mari să ne menținem pe piață. Sunt momente în care susținem activitatea din fonduri proprii.
T.D.: Trebuie – pentru a asigura o continuitate editorială, pentru a avea buget să publici cărți bune sau foarte bune, care nu sunt chiar vandabile – să faci și anumite compromisuri, ideea e ca respectivele compromisuri să fie rare și să nu scadă prea mult media valorică a titlurilor editate. Unele edituri aplică și la granturi sau la AFCN, lucruri care, desigur, ajută, dar parcă niciodată îndeajuns. Eu cred că dacă ai răbdare, muncind mult, dacă încă mai crezi în ideea de vis și după ce ai încetat să mai visezi, dacă chiar îți dorești să editezi cărți, cu sacrificii, poți continua să exiști în ciudata lumea editorială românească.
2. Ce medii folosește o editură pentru a își promova autorii?
I.C.: În condițiile în care revistele literare și publicațiile culturale nu mai sunt generatoare de direcții valorice, mediile virtuale sunt baza promovării. Iar aici, scapă cine poate, cine reușește să-și impună în zona de interes opinia.
N.L.: Pentru promovarea autorilor noi folosim site-ul editurii și rețelele social-media. De asemenea, le organizăm autorilor lansări și/ sau dezbateri în librării și la târgurile de carte.
T.D.: O editură care e axată preponderent pe literatura română contemporană și care nu beneficiază de, să zicem, zeci de mii de euro pentru promovare, nu poate face enorm pentru o carte relevantă. Oricât de bună ar fi aceasta. De câțiva ani, de când cu explozia automarketizării (dar și cu alunecarea ei lentă în ridicol/futil), autorii care sunt mai „vocali”, mai prezenți pe social-media, care participă la tot felul de evenimente, adică cei care sunt și buni PR-i pentru propria carte, ei bine, acești autori preocupați și de imaginea lor și de destinul cărții sunt, pentru o editură micuță, dezirabili timizilor, care își poartă frumos în brațe transparența/inexistența socială. Deși, uneori, eu îi prefer, din afinitate structurală, pe cei timizi, chiar dacă gloria lor (aproape imposibilă azi) e mereu amânată.
3. În cercurile de lectură, există o glumă care spune că în România sunt mai mulți scriitori decît cititori. Cum sunt atrași cititorii către o editură?
I.C.: Din păcate nu e chiar o glumă. Se scrie mult, iar cititorii sunt descumpăniți. În absența unor creatori de direcție (sună conservator această sintagmă), cititorul este în jungla literară și își alege drumul. Nu este rău, dar nu este suficient, pentru că o hartă minimă îți trebuie într-o călătorie de acest tip. Literatura și scrisul ei sunt totuși un domeniu al profesioniștilor.
N.L.: Cititorii noștri, o categorie de nișă, sunt atrași de titlurile și de autorii publicați. Nimeni nu cumpără de la noi din întâmplare. Toți știu ce vor, toți cumpără ceea ce caută…
T.D.: A parcurge, fie și câteva pagini, din fiecare din sutele de „manuscrise” pe care le primim anual e ceva deconcertant, care implică stări de mirare, perplexitate, amuzament, entuziasm, fascinație. Sunt autori/autoare care au rămas blocați în discursul eminescian, alții se vede că nu au trecut, cu lecturile, de 1900, alții sunt agramați, la alții poți deduce, din textele lor, conținutul unor ipotetice fișe clinice. Desigur, găsim, în acest bazar literar, și cărți bune sau foarte bune, pe care încercăm să le publicăm și, de cele mai multe ori, reușim. Cum scria și Nina Lupu, suntem o editură nișată, dar dacă vrei să știi ce se întâmplă în poezia, proza, teatrul sau eseul contemporan, e cam obligatoriu să-ți arunci un ochi (dar nu de tot, adică poți să-ți iei înapoi ochiul) pe portofoliul Tracus.
4. Au fost autori care s-au plâns pe bună dreptate că procentele pe care le-au primit din vînzarea de carte sunt insuficiente. Ce măsuri poate lua o editură ca încasările autorilor să fie mulțumitoare, iar în același timp, costul final al produsului să fie suficient de redus încît să fie atractiv pentru public?
I.C.: Din punct de vedere al relației dintre editor și scriitor, zona cărții, la noi, nu este diferită față de Europa sau alte continente. Diferă puterea de cumpărare și cantitatea vândută. Nu putem compara un spațiu lingvistic cu câteva zeci sau sute de milioane de posibili cititori cu un spațiu în care analfabetismul real îngustează selecția. Autorii se plâng, editorii, de asemenea. Din această dilemă se poate ieși doar prin aplicarea unei strategii axate pe educație și lectură.
N.L.: Autorii se pot plânge, însă ei nu-și cunosc decât propria durere. Costurile unui volum trebuie să acopere munca editorială, întreținerea locației, tiparul, distribuția, promovarea, salariile, impozitele, etc…
Librăriile percep comision aproape jumătate din prețul de vânzare, iar după deducerea costurilor de care am vorbit mai sus, profitul edituri după vânzarea unui volum este de câțiva lei.
E foarte greu pentru toți: autori și edituri deopotrivă.
Nu știu ce să spun despre librării și public… Vânzările extrem de mici ne fac să credem că, de fapt, tuturor ne este greu și că lectura și achiziția unei cărți este pentru cei mai mulți un lux.
T.D.: E o discuție complexă. O editură nu poate face nimic pentru ca încasările să fie mulțumitoare, ci politicile publice, atitudinea clasei politice în raport cu ceea ce numim generic cultură. Pentru a se schimba lucrurile e nevoie de o altă forma mentis, ceea ce presupune mulți ani, plus un alt nivel al clasei politice, plus voință, plus 1001 de alte lucruri.
