Despre romanul lui Andrei Ungureanu, Nașterea eroului

Andrei Ungureanu: Nașterea eroului – 5 minute de literatura | Podcast on Spotify

L-am descoperit pe Andrei Ungureanu cu bucurie, acum doi ani, când am găsit pe mail un document cu nuvele de la el, spre a alege una pe care s-o publicăm pe Mezomorf. Am citit câte una înainte de a adormi vreo săptămână, perioadă de care îmi amintesc cu drag, pentru că mi se rulau cadre superbe. Țin minte cum mi-am propus, din acel moment, să citesc o povestire scurtă în fiecare zi. N-am putut să-mi îndeplinesc obișnuința, dar de Andrei Ungureanu și scrierile sale am rămas aproape.

Nuvelele lui Andrei portretizează Muscelul și valorizarea graiului, practic readucând atmosfera satului românesc în contemporaneitate. Personal, am multă nostalgie în ceea ce privește viața de altădată de la sat și consider că statornicia tradițiilor merită portretizată acum, mai mult decât niciodată, pentru a nu se pierde sentimentele ce o conțin. Când am stat de vorbă cu Andrei, mi-a spus că în cazul nuvelelor sale rurale, obiectivul nu e întoarcerea în trecut, în tradiții, ci prezentarea tablourilor de azi, dar tot ce scrie este contemporan.

Între timp, Andrei a câștigat numeroase premii, printre care și premiul întâi la concursul ”primul roman” 2022, organizat de editura Litera, în urma căruia a lansat ”Nașterea eroului”, pe care am comandat-o și citit-o cu aviditate.

Am găsit în ”Nașterea eroului” multe elemente noi, consider că am făcut chiar o incursiune în cultura franceză, precum și în cea africană. Este un roman inițiatic, pot spune chiar bildungsroman, foarte bine documentat, despre un băiat pe nume Moussa, care provine din Africa și ajunge în Franța, mânat spre mirajul concepției că în altă țară îți poti crea un trai mai bun.

Ce e iadul, dacă nu distanța dintre ideal și real?

Romanul debutează cu ilustrarea meticuloasă a dificultăților realității trăite de personajul principal, care nu par deloc să se înlesnească, reușindu-se crearea suspansului aceluia continuu, mereu căutat de cititorii care nu vor să lase cartea de care s-au apucat din mână. Totodată, referințele din limba africană ale lui Moussa fac din roman să pară o traducere extrem de bine scrisă, date fiind atât de multe elemente interculturale, care deseori par să ilustreze viața la modul general, irespectiv de țară.

Mi-amintesc că printre primele tipologii umane reprezentate în roman este cea a unui băiat reîntors din Franța care este foarte înfumurat, iar crearea acestui personaj s-a dovedit a fi surprinzătoare. Moussa este la început siderat de acest personaj lăudăros, moment greu de citit, cu care eroul nostru nu este de acord, făcând un prim pas spre a deveni simpatizat de către cititor: Andrei a uneltit scrierea în așa fel, încât să detest personajul respectiv și să îl admir pe Moussa pentru capacitatea lui de reflecție, precum și pentru faptul că dorește să își ajute familia. Am rezonat cu el și pentru că detestăm ce detestăm împreună, dar și pentru ambiția proliferată.

Personajul principal, Moussa, provine dintr-o familia săracă și se apropie de vârsta la care este bun de muncă, urmând a putea prelua responsabilitatea de a își ajuta familia. Cum prin orașul său se zvonea că în Franța ”umblă câini cu covrigi în coadă”, iar băiatul întors de curând susținea de asemenea lucrul acesta, Moussa se decide să încerce. Mi-a plăcut, îndeosebi, procesul lui de conștiință. Se pot regăsi mulți oameni în situația în care nu mai găsesc oportunități în orașul lor natal, fapt ce nici în orașele din România nu este implauzibil.

Printre particularitățile ce fixează romanul în timpurile noastre găsim că scrierea este total lipsită de inhibiții, Andrei fiind foarte natural în a exprima nedreptățile și prin limbaj licențios, lucru pe care eu îl consider autentic. Ne putem raporta mult mai ușor la o relatare negativă ce conține o înjurătură, se strecoară și se teatralizează mai bine frustrarea.

Este frapant să aflăm că începuturile rămân la fel de grele, Moussa nu reușește prea ușor să înlăture sărăcia în Franța, aflăm în retrospectivă și că securitatea de acolo este mult mai tulburătoare. Citim nu doar de ghetouri, ci și de lipsa egalității de șanse. Deși Moussa are studii superioare și cunoaște engleza și franceza la perfecție, părea improbabil ca tocmai personajul nostru erou să nu își găsească un loc în societate. În loc să fie ajutat de către francezi, este bătut în mod gratuit, nu i se oferă condiții de dormit, ajunge să vândă droguri pentru a supraviețui, momente în care nu încetează din a fi un erou, căci noi trăim cu el la intensitate toate frustrările atât de atent și riguros iterate.

După cum spuneam, suspansul primează, am trăit împreună cu personajul durerile și succesele, având parte și de pilde pe care le putem extrage în urma unor introspecții adânci legate de suferință, neajuns, orânduire incorectă a păturilor sociale, precum și de sistemul politic, al apropierii de moarte, etc.

Eroul nostru se dovedește a fi onest și moral, însă ca în oricare parcurs, au existat momente în care s-a pierdut, momente cu care oricine poate empatiza atunci când pune toate condițiile în balanță.

Porțiunea mea preferată relevă o realitate despre care putem să spunem că și noi o regăsim la noi în țară:

Lumea modernă a inventat noi forme de violență pentru a o oculta pe cea mai rea dintre toate, sărăcia. Sărăcia e ca un halou care te acoperă în întregime și de la care nu poți lua pauză. Pleci de acasă cu ea și te întorci la ea, așa cum o persoană cu handicap își poartă dizabilitatea în orice clipă a vieții. Și te strânge, te apasă, te îndoaie. O târâi după tine ca pe o piatră de moară legată de picior, de la naștere, până la moarte. Hai, poate că în copilăria mică, dacă ai norocul să te naști într-o familie iubitoare, nu o simți. Sau, mai bine zis, nu-ți dai seama. Tu ești acolo, mic, te bucuri că ai părinți, bunici, frați care sunt lângă tine, te iau în brațe, te pupă, se joacă cu tine, te ajută, te țin să nu cazi și te oblojesc când te rănești. Sunt anii cei mai frumoși din viață, dar, alas, trec repede. Deja de la grădiniță începi să simți că ceva nu e în regulă cu tine. Tu te duci îmbrăcat sărăcăcioc, mănânci dintr-o bucată de pâine cu magiun, iar colegii, la cei trei ani ai lor, poartă papuci Gucci și sunt îmbrăcați ca niște mini oameni de afaceri. Nu vă faceți iluzii, copiii mici, așa ființe angelice cum le văd mulți adulți, sunt la fel de capabili de cruzime și răutate ca orice om mare. Nu e nevoie să îi învețe cineva, nu e nevoie să se vadă acasă ca să știe. Instinctul ăsta vine natural, e codat în noi de mii și milioane de ani de evoluție, îl purtăm în suflet din prima până în ultima clipă a vieții. La ei, la copilașii ăștia mici și drăgălași, e și mai puternic pentru că e sincer. La vârsta asta copiii nu știu să se ascundă, nu știu să se prefacă. Nu și-au interiorizat încă presiunea socială care te mai potolește într-o oarecare măsură, care ne învață că nu e bine să spunem tot ce gândim, nu e în regulă să exprimăm toate sentimentele noastre, ci trebuie să ne controlăm, să ne cenzurăm. Copiii de la grădiniță nu au încă o conștiință. Emoția îi poartă unde vrea ea și ei se lasă duși de vânt, oricare ar fi consecințele. Consecințe pe care, oricum, nu le înțeleg. Prima rușine, prima conștientizare a faptului că tu ești altfel, tu ești mai puțin, vine de la grădiniță, de la copiii de vârsta ta, mai sinceri și mai direcți decât adulții pe care îi vei întâlni apoi. Inocența copilăriei te protejează însă o vreme, de ce e mai rău. Răul crește cu timpul, în școală, Cel mai târziu, în școala gimnazială, devii dureros de conștient de locul tău pe scara socială. Îți internalizezi, în timp, ierarhia socială și statutul. Înțelegi că tu ești jos și că alții sunt sus. Atât de sus că nici nu-i vezi, ba chiar îți cer să te consideri norocos că ei au coborât din superbia lor ca să respire același aer ca tine. Măi sărace, sărăcilă, de ce vrei să-mi faci în sila? Pupă poala și stai la locul tău. Ia d-aici zee lei ca să-ți copiez tema, vino să-mi reinstalezi un Windows, stai și tu pe lângă masă că mai pică niște firimituri. Dar nu cumva să vrei să te ridici și tu la masă, că-ți iei picioare în burtă ca un câine care încearcă să înhațe cârnatul care a fost pregătit pentru stăpâni. Acum începi să simți cu adevărat cât de violentă e sărăcia. La fel ca un handicap, îți interzice o parte din viață. Vrei să ieși cu o fată în oraș, iar respectiva nici nu te bagă în seamă pentru că îți porți dizabilitatea cu tine. Înveți, te străduiești, te zbați și orice ai face nu ajungi acolo, sus. Așa cum un șchiop, cu toate eforturile pe care le face, nu poate câștiga niciodată maratonul. Și te înveți cu asta. Te dumirești. Dacă te dumirești. Și tai din visuri. Azi o aripă, mâine un braț, până când visul tău intră în aceeași cutie mică și ponosită în care stau și visurile părinților tăi. Pe visul tău nu e încă pus praful ca pe ale lor, dar va sosi și asta. Ce să faci, atâta s-a putut.

(…)

Unii au tras paiul lung, tu ai tras paiul scurt. Am făcut țurcazar și tu ai pierdut. Asta e lumea, așa e de când lumea, unii sunt născuți să fie valoare, alții să le miroasă palmele a bară de autobuz. Poți să te superi? Pe cine să te superi, pe soartă, pe Dumnezeu, pe părinți? Ce-ați făcut, mă, futu-vă-n gură să vă fut, de ce m-ați mai făcut, mă, dacă știați în ce lume o să mă fătați? Nu v-a ajuns cât v-ați chinuit voi, vreți să mă chinuiți și pe mine, ai? Că de ce să suferiți doar voi, să sufere și alții. Și dacă pe alții nu sunteți în stare să-i chinuiți, m-ați făcut pe mine ca să mă chinuiesc eu. Halal părinți. Voi de ce n-ați putut, mă, alții cum au putut? Ăia au doi creieri, sau cum? N-au doi creieri, da’ uite că au minte mai multă. Ăia nu se îmbată ca tata și nu urlă ca niște isterici ca mama. Nu cumpără tot felul de căcaturi de care n-au nevoie, porcărioare din astea ieftine și proaste, ci își iau lucruri bune și spumpe, să-i ție mulți ani. Voi veniți cu salariul acasă, mult, puțin, cât e, și îl dați pe facturi, pe chirie, pe mâncare, și nici așa nu vă ajunge. Ăștia fac investiții la bursă, își cumpără firme și-și fac vacanțe în Maldive. Cum de ei pot, iar voi nu puteți? Ziceți că vă dați toată silința, vă străduiți, dar mai mult nu se poate. De ce să nu se poată? Cum adică să nu se poată? Ăștialanți n-au tot două mâini, două picioare, un creier? Vina e la voi, vezi bine, dar voi vă trageți pe cur, bine-nțeles, nu vă convine să recunoașteți. Da, dar eu văd, eu nu sunt orb, eu nu sunt nebun, eu sunt un copil chinuit, mă arde sărăcia, nu vreau să trăiesc ca voi și nu știu cum să fac să scap, mă simt prins în cursă, dau din brațe, dau din haripi, și degeaba, simt cum mă duc la fund, cum mă înec, și disperarea mă omoară de viu.”

După discuția cu Andrei despre roman, mi-a relatat următoarele: În Nașterea eroului, tema principală este găsirea sensului existenței. Ce trebuie să facem, ce putem face în situația în care trăim într-o lume nebună, suntem jos de tot și nu putem tăcea în fața nedreptății. Răspunsul lui Moussa e să pună bomba și să o arunce în aer.

Cartea o puteți comanda de aici: Andrei Ungureanu – Nasterea eroului (litera.ro)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *