Despre elevi și profesori

Ilustrația aparține lui Strîmbeanu Florin Claudiu

Zilele astea am fost surprins negativ de cazul elevului care și-a înjunghiat profesoara de japoneză din cauza că profesoara ar fi vrut să dea un test. Sună absurd fiindcă este absurd. Însă, după apariția acestui caz, s-a lansat și întrebarea cine este vinovat? Aceeași întrebare roade societatea noastră de la căderea comunismului, pe cînd educația era făcută cu rigla peste degete, iar construcția individului era realizată pe o fundație de teamă. Anii au trecut, generațiile s-au schimbat, sistemul s-a reformat de zeci de ori, însă a rămas ceva – teama.


Nu pot să vorbesc din perspectiva unui profesor, nu am pregătirea necesară pentru o asemenea opinie, dar am fost elev, așa că, din puținile amintiri rămase din vremea „inocenței”, am să vă povestesc cîteva imagini care m-au marcat, fie pozitiv, fie negativ. Iar teama este centrul tuturor întîmplărilor.


FB la purtare, trecut în carnet, pentru a sta cu mîinile la spate – teama de a nu răni
Nu am fost la grădiniță, este adevărat. Și a durat ceva pînă m-am integrat într-o minicomunitate. N-ar fi existat nicio integrare dacă nu aș fi avut-o pe cea mai bună Doamnă Învățătoare din oraș, cel puțin așa se spunea, Doamna C. Acum, cînd scriu, îmi dau seama că, dacă ar fi existat un concurs al învățătoarelor la nivel național, ar fi ajuns pe podium. Doamna C. era simpatică, avea o voce înaltă și ușor răgușită, era foarte blîndă, nu striga, însă avea o regulă – cînd se sună, intrăm în bănci și stăm cu mîinile la spate. Poate părea o regulă nu tocmai prietenoasă, ba dimpotrivă, dar, privind în urmă, acea regulă nu exista cu adevărat. Nu trebuia să stăm cu mîinile la spate, ci numai să nu deranjăm. La vîrsta aceea, nu eram vorbăreț, se poate spune chiar că nu vorbeam deloc, mai ales la ore. Nici măcar cînd eram întrebat, nu vorbeam. Astfel că am trecut prin două situații absurde în decursul celor primi ani de școală.
Prin clasa a doua, după ce s-a sunat de pauză, am făcut ce știam să fac cel mai bine, să stau în bancă cu mîinile la spate. Doamna C. intră în clasă, hărmălaie, colegi care aleargă, strică, ba cîte un corn care zbura sălbatic spre tablă, altul care se întorcea de la tablă spre spatele clasei, o nebunie! Doamna C. vine la mine și mă dă exemplu pentru cît de cuminte sînt, îmi spune să scot carnetul și, în cîteva clipe, apare trecut în dreptul materiei „Purtare”, nota FB și semnătura doamnei. Există așa ceva? Mă îndoiesc, dar am fost mîndru, chiar dacă e o mîndrie care nu provine din ceva semnificativ (oho! luasem și Insuficient la ed. plastică, deci mîndria ca mîndria/ dacă-mi fac datoria), a fost suficientă cît să mă motiveze. Însă acel FB s-a întors ca un boomerang.
Ajung prin clasa a treia, la fel de nevorbăreț, închis (oare ce secrete purtam?), dar mereu gata să învăț lucruri. Chiar îmi plăcea matematica, scrierea romană a cifrelor, tot ce e mai sfînt și bun pe lume. Prin perioada respectivă am compus prima poezie care avea o strofă și vorbea despre zăpadă. Însă, la finalul anului, cînd se făceau mediile, Doamna C. ajunge la rîndul meu și-mi spune că nu știe ce medie o să am la purtare pentru că n-am vorbit. M-a întrebat ceva de mult uitat, nu i-am răspuns de teamă să nu o supăr, fiind un om atît de blînd, nu merita să fie supărată, și-mi spune că ar putea să-mi pună B la purtare, însă îmi pune FB, cu condiția ca la anul să vorbesc mai mult. Am vorbit? Nu știu, numai dumneaei știe dacă mi-am respectat promisiunea. Știu însă că, pe parcursul celor patru ani, am strigat-o pe Doamna C. „mama” de cîteva ori, instinctiv, atît de blîndă a fost această ființă căreia îi datorez cea mai mare parte din devenirea mea astăzi. Aceasta era teama la vremea respectivă, teama de a nu supăra un om pe care îl iubești.


Așa a fost să fie – matematica, chimia, fizica – absurdul și poezia – teama de a nu înțelege
După ce trecusem prin clasele primare, ajunsesem la un alt nivel, învățătorul a fost schimbat cu o serie de profesori ce știau ori nu știau să predea, ce știau ori nu știau să se facă plăcuți. Ca într-un joc haotic al norocului, diriginta noastră a fost o doamnă tînără care ne înțelegea excelent. Un ghid atunci cînd era nevoie de unul, o prietenă cînd era nevoie de o prietenă, și o profesoară de engleză genială, astfel încît, în momentul în care intrasem în liceu, aveam deja o bază solidă.

Dacă la engleză și la dirigenție era o atmosferă prietenească, la științele exacte, situația era diferită în funcție de materie. Aici, în fapt, m-am lovit de teama de a greși din două motive: pentru a nu-l pune pe profesor într-o situație neplăcută ori de a nu te pune pe tine într-o situație neplăcută. La matematică și chimie, am fost binecuvîntat cu doi profesori atît de vii și fericiți, că, indiferent dacă eram în situație de corigență sau nu, tot veneam din plăcere. Însă aveam o teamă. Pe la sfîrșitul ciclului gimnazial, matematica mi-a devenit cel mai mare dușman. Din patru nu mai ieșeam decît la vreo sărbătoare. Iar la chimie, reținusem doar că trebuie să deschidem geamul înainte de oră să ne oxigenăm creierele (și mare dreptate avea Doamna Profesoară!). Teoretic, eram în situație de corigență la ambele. Practic și sincer, la matematică și chimie se putea învăța în pauza dinaintea orei și se trecea. Dar pînă n-am dat cu capul de pragul de sus (metaforic, pentru că eram scund și nu puteam face asta fizic), nu m-am învățat minte. Aici am resimțit un tip de teamă ce provine tot dintr-un sentiment pozitiv, teama de a dezamăgi pe cineva care are încredere în tine. Domnul U., profesorul de matematică, și doamna U, profesoara de chimie, erau oamenii care mă motivau în orice plan ar fi fost vorba, fie că era poezie (Doamna U. îmi mai permitea să scriu cîte o poezie în oră pentru un concurs sau festival, iar Domnul U. mă punea să recit la finalul orelor mai libere cîte o poezie), fie că era vorba de alte pasiuni. Erau acolo și asta conta, iar eu nu voiam să-i dezamăgesc.
În același timp, la fizică eram la fel de slab ca la chimie. Însă profesoara de fizică avea un aer de autoritate excesivă (cel puțin, astfel o percepeam la momentul respectiv) și îmi provoca o stare constantă de neliniște. Cînd se deschidea catalogul pentru note, speram să fi căzut o călimară de cerneală peste numele meu sau să-mi fi trecut alt profesor notă la fizică, doar să scap. Și așteptarea era mortală. Se lăsa o liniște bruscă în clasă, catalogul se deschidea, iar, atunci cînd doamna profesoară își găsea „victima”, ne rugam să o țină cît mai mult la tablă, să treacă ora și noi să scăpăm. Și eu am fost scos la tablă, odată chiar luasem 10, însă memoria e atît de difuză încît nu-mi aduc mare lucru. Doar atît, ajunsesem în bancă și mă simțeam complet, dacă am trecut de fizică, pot face orice în viață. Astăzi nu pot să-mi aduc aminte mai nimic de la fizică, însă nu pot să uit teama fiecărei ore – teama de a nu înțelege ce se întîmplă în jurul tău.

Liceul a fost cimitir și parc – teama că nu-ți mai e teamă
Toți profesorii au (sau ar trebui să aibă) un anumit aer de autoritate, asta cred. Elevii pot fi haotici, nesimțiți pînă la limită, chiar dacă au trăit în medii bune. Și e normal, lumea este un loc haotic, cu foarte multe necunoscute, iar dezvoltarea noastră poate să se lovească de o asemenea necunoscută și să ne trimită pe o cale greșită, indiferent de dezvoltarea noastră anterioară. Astfel, la liceu, în afară de o teamă irațională de cei mai mari ca mine (în primii doi ani), ulterior, teama a dispărut aproape complet. Devenisem mai vocal, rebel aș putea spune, aveam un limbaj nu chiar civilizat și citeam tot ce nu era pentru liceu.
La engleză, am avut un domn profesor tolerant și extrem de modern. Discuțiile cu dumnealui au fost mereu fierbinți, cu subiecte poate taboo pentru acei ani, dar tocmai această ieșire din normal m-a motivat să merg mai departe pe jurnalism. Și, evident, să spun povești.
La limba latină, am trecut prin aceeași teamă pe care am avut-o la matematică – eram extrem de slab și dezinteresat de materie, dar atît de atras de firea blîndă și protectoare a Doamnei Profesoare. Avea o tactică anume cînd era zgomot în clasă – se oprea din ce făcea și ne privea. Nu striga, nu trecea printre bănci, nu ieșea din clasă, ci doar ne privea. Cu o blîndețe aproape ireală, cu înțelegere și calm. Pînă și cei mai „barbari” dintre noi (am fost și eu unul, îmi cer scuze doamnelor profesoare de franceză pe această cale) ne potoleam. Îmi amintesc cum, în momentul în care intra Doamna Profesoară, zgomotul, infernal de obicei, înceta. Nu brusc, dar înceta de la sine, ca un foc care, fără combustibil, se stinge. Iar clasa devenea, pentru întreaga oră, o mică biserică de lemn a sufletelor noastre tinere.
Au fost materii unde domnii ori doamnele profesoare s-au simțit mereu distrași ori, mai rău, pregătiți să pedepsească, nu să educe. Au fost materii neutre, unde profesorii erau dezinteresați ori slab pregătiți pentru a preda o anumită materie. Și în aceste momente apărea o altfel de teamă, teama că nu-mi mai este teamă. Sună irațional, dar îți voi explica. Acest tip de teamă apare cînd simți cum îți pierzi interesul pentru ce înainte te pasiona. Nota 4 nu mai este un strigoi sau vreun zmeu, ci o realitate ce se poate întîmpla. Temele făcute pe genunchi în pauză, de o calitate minimă, doar ca să „nu auzi gura profei” care nu vrea să vadă decît că ai făcut ceva. Chiar dacă ai copiat un text întreg de pe net și jumătate din clasă are același comentariu. Această evoluție mi s-a părut normală – trecerea de la copil la adolescent este grea și chiar dacă ne imaginăm un scenariu ideal, cu profesori extrem de bine pregătiți și pasionați, asta nu înseamnă că elevul nu poate deveni indiferent.
Trebuie menționat că, în timpul liceului, mi-am găsit și marea dragoste. Istoria. Domnul Profesor de istorie avea cel mai tînăr spirit din colectivul de profesori, vorbea pasionat, explica de zeci de ori fără să se enerveze și în diferite moduri, pînă cînd unul din moduri funcționa și noi înțelegeam. Puteam pune întrebări fără număr, cîte întrebări aveam, atîtea răspunsuri primeam. Avea un zîmbet adolescentin și înțelegea stările noastre diverse, abstracte. Nu uitase niciodată că și el fusese acolo, în bănci. Putea înțelege o absență, poate două. Dar, cel mai important lucru, reușea (miraculos, aș spune) să ridice nivelul clasei la un prag acceptabil atunci cînd venea vorba de istorie.
Însă cîte bucurii au fost, pe atîtea mici replici răutăcioase și demoralizatoare erau. Sînteți cea mai obraznică clasă din tot liceul – a fost, poate, cea mai distrugătoare replică. Astăzi, cred că acea replică nu făcea decît să ne provoace. Să fim mai răi, dacă tot sîntem cea mai obraznică clasă, trebuie să ne păstrăm rangul, deci trebuie să dovedim de ce sîntem în stare.


Teama poate fi și bună
Revenind la ideea de început, că un singur lucru a rămas, este adevărat. Teama a rămas. Însă, așa cum lumea este într-o continuă schimbare, așa și teama s-a schimbat. De la o teamă aproape exclusiv negativă, care modela elevul după tiparul regimului, la o teamă de a nu face rău, la teama de a nu dezamăgi, de a nu răni. Evident, astăzi, elevii sînt mai diverși ca oricînd. Și teama este la fel de diversă. Există însă o „chichiță” – sursele pe care elevul le are la îndemînă. Cît am fost în școală, am avut internet de-abia prin gimnazială, nu mai spun de primul telefon cu touchscreen, care vine la liceu. Sursele mele de informare ori divertisment erau reduse (extrem de reduse chiar), iar acest lucru mă influența în două moduri: pozitiv – nu puteam fi victima dezinformării atît de ușor; iar negativ – nu mă puteam informa atît de ușor.
Și, fiind atît de limitat, am căpătat un alt tip de teamă, teama de schimbare. Se schimbă profesorii, există un timp de adaptare, adaptarea poate eșua. Se schimbă tehnologiile, pot încerca să învăț un anume subiect ce mă interesează, pot eșua. Iar acest tip de teamă nu e limitat doar la elevi ori profesori. Este o teamă colectivă, care se poate găsi în școli, în spitale, acasă, în secția de poliție ori chiar la barul de pe aleea ta. Este o teamă aproape nativă căreia nu-i pot găsi o soluție. Poate pentru că schimbarea vine cu anumite riscuri de fiecare dată. Și nu există o soluție. Nu știu.
Știu însă că teama face parte din viețile noastre, în fiecare zi, există o umbră de teamă. Iar datoria noastră e de a ne adapta spre a folosi teama în avantajul nostru. Este un drum lung, într-adevăr, pînă vom reuși să folosim teama pentru bine, însă acest proces nu este doar al nostru, al celor din prezent, foști elevi și poate viitori părinți, ci este al tuturor generațiilor care vor urma după noi, un proces încă nedeterminat temporal.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *