Erau deja doi ani de când respiram, gândeam, simțeam și trăiam doar într-un stres continuu. Dormeam foarte prost, sufeream de insomnii și aveam niște coșmaruri absolut oribile. Aveam uneori zile când mă duceam la spital pentru gărzi de 24 de ore cu doar 3 sau 4 ore de somn dormite și mereu încercam să mă încurajez zicându-mi că pot să fac față, doar am mai făcut-o și altădată. Iar gărzile erau lungi și obositoare, abia reușeam să prind în total o oră de somn împărțită în 2-3 reprize. Mă simțeam cu adevărat bolnavă când, în sfârșit, ajungeam acasă, după alte încă 3-4 ore de stat în plus la calculator, încercând să mai scurtez lista cu cazuri pe care nu reușisem să le diagnostichez în timpul gărzii. Eram atât de obosită, atât emoțional cât și fizic, încât mă simțeam cu 10 ani mai în vârstă. Simțeam cum fiecare zi de spital mai stoarce un pic viața din mine. Bucuria era și ea din ce în ce mai rară, deși motive în viața mea privată aveam, dar nu le mai percepeam deloc așa. Nu mai aveam energie nici să mă mai bucur. Totul era acoperit de o pâclă densă și gri. Parcă nicio glumă nu mai era amuzantă, totul era extrem de serios, chiar și cele mai neînsemnate lucruri, orice obstacol sau problemă mi se păreau tragedii și toate metodele mele de coping cu stresul, care avuseseră succes până atunci, dădeau acum greș. Simțeam că nu mai am niciun control și, mai grav, începeam să mă simt ineficientă în propria mea viață. Și, pentru prima dată, mă simțeam neputincioasă. Viața părea dintr-o dată prea mult, prea grea pentru mine. Mi se schimbase complet percepția asupra realității, aveam impresia că toți aveau ceva împotriva mea, că toți voiau o bucată din mine, iar eu ajunsesem cumva la fundul sacului, nu mai era acolo nimic de dat sau de oferit. Simțeam că dacă mai apare și o singură problemă, ceva grav se va întâmpla cu corpul meu și în mintea mea. Totul devenise prea greu de dus. Nu mai eram ce știam despre mine că sunt: o femeie tânără, veselă (o fostă colegă dintr-un alt spital avea obiceiul să îmi spună, când apăream la serviciu, că sunt ca o primăvară, că sunt foarte solară), ci devenisem ceva foarte străin mie. Eram cronic nemulțumită, îmi pierdusem încrederea în mine, devenisem aspră și critică cu mine, mâncam prost și când apucam, nu făceam sport (doar câteodată plimbări), nu mai aveam ambiții, ci frici, nu mai aveam disciplină, și nu aveam o viață socială prea bogată, pentru că oamenii cu care interacționam nu păreau foarte dornici de noi prietenii și nici eu nu am fost o expertă în asta niciodată. În afară de partenerul de viață și de familia aflată la mii de kilometri distanță, nu aveam prea multe borne luminoase în viața mea. Chiar și hobbyul meu, călătoriile, își pierdea din atracție. Traversam o perioadă gri din viața mea, asta era sigur. Și totul a culminat cu o scrisoare care mă anunța că examenul de specialitate la care mă înscrisesem avea să aibă loc mult mai devreme decât preconizasem (colegii mei așteptaseră chiar și un an de zile până li s-a aprobat cererea) și anume în două săptămâni. Și acum îmi amintesc răul fizic pe care l-am simțit când am citit ce era scris pe foaie. Prima dată, creierul a refuzat să traducă cuvintele. Apoi am intrat în panică. Și am început să mă comport total isteric. Nici acum nu știu de ce, nu era ca și cum nu știam deja totul, dar devenisem atât de fricoasă, de nesigură și percepeam totul ca pe o catastrofă, încât am început să mă comport total ilogic. Timp de o săptămână nici nu am fost în stare să mă ridic din pat, aveam un vertij teribil, iar în ziua examenului am greșit adresa și era cât pe ce să îl ratez. L-am luat, desigur. Însă, adevăratul coșmar a început abia după aceea. Cu diploma în mână și felicitările în urechi am ajuns acasă și, abia atunci, în liniștea aceea care s-a lăsat, corpul meu a început să manifeste tot ce acumulasem toxic în anii de dinainte. Am simțit că alunec într-un hău fără fund. Atunci au început să se adune gândurile negre, să simt că nimic nu mai are niciun rost. Am început să mă tem să ies din casă și, când o făceam, plângeam ca un copil, mă dureau privirile oamenilor sau indiferența lor, mă durea că exist, totul durea. Am căutat disperată ajutor, am fost la medici, la psihologi, dar cumva simțeam că toți bagatelizează ce pentru mine era vital (din păcate, pe atunci Burnoutul încă nu era suficient de cunoscut și diagnosticat). Așteptam cu lunile după o programare la psiholog (era în 2014, în Germania) și, când reușeam să primesc în sfârșit una, se dovedea că nu erau potriviți pentru mine: „Domnișoară, în urma testului, vă trebuie alt tip de terapie, nu ce fac eu”. O terapeută mi-a spus că lucrează doar cu ruși, alta că va fi din ce în ce mai rău, că are mulți clienți medici și situația mea nici nu e așa gravă, altul că e o prostie să cred că reușitele mele sunt datorate norocului, și uite-mă pe mine cu cel mai frumos exemplu de sindromul impostorului în fața unui om care zâmbea tâmp, iar reacția lui: Das ist eine Dummheit [traducerea directă ar fi „este o prostie”] îmi răsună și acum distorsionat în urechi. Am căutat ceva care să funcționeze până ce, din disperare, am acceptat recomandarea unei colege, de a mă întâlni cu un Coach ieșit la pensie. El m-a ascultat tăcut minute în șir, iar când am terminat ce am avut de povestit mi-a spus: „Carmen, tu te-ai abătut de la drumul tău inițial, tu te-ai rătăcit de tine.” Nu vă pot spune ce ecou au avut aceste cuvinte simple pentru mine: lacrimile au țâșnit și am început să plâng necontrolat: corpul meu recunoștea în sfârșit un adevăr. Abia atunci am realizat cât de dor îmi fusese de mine, cât de dor îmi era de femeia tânără plină de viață, plină de umor care fusesem înainte. În același timp, simțeam că sunt la mii de kilometri de ea și că în tot timpul ăsta îmi lipsise cumplit. Și că de o bucată lungă de timp nu mai trăisem pentru ea. Așa a început vindecarea mea: cu recunoașterea acestui adevăr. Pentru că punctul de plecare este găsirea unui martor care înțelege cu compasiune adevărul ascuns din noi. Ani mai târziu, am devenit la rândul meu un expert în Burnout și stres, cu competențe în Coaching și Mentaltraining pregătit să le devin clienților mei un martor plin de compasiune al adevărului din ei.
Ce m-a ajutat: că nu am renunțat. Personal, am găsit mai greu experți cu care să rezonez, dar a meritat efortul și determinarea mea. Există multe metode ce duc la vindecare, iar ceea ce m-a ajutat a fost deschiderea mea spre acest adevăr. Am avut perioade când cea mai bună terapie a fost arta, alteori m-a ajutat enorm să lucrez cu un Mentaltrainer, alteori cu un Coach, iar acum ce mă ajută cel mai mult e lucrul cu un psihoterapeut. În momente diferite, metode diferite, exact așa cum simți că ți se potrivește cel mai bine. M-a ajutat să îmi dau seama ce lipsea din viața mea, dar și să am curajul să recunosc că singură nu mă pot vindeca pe deplin și că e în regulă să caut ajutor. M-a ajutat enorm să ajung să-mi recunosc cu sinceritate propria mea contribuție în toată această poveste de Burnout, să am curaj să îmi înfrunt și înțeleg emoțiile și nevoile, să am răbdare să îmi schimb tiparele mentale și comportamentele nocive. Într-un final, toate astea m-au ajutat să mă autoresponsabilizez, iar acesta este, după mine, cel mai important lucru pe care îl putem face pentru noi.
Nu renunța la tine!
Carmen Grad
www.prevenție-burnout.ro
Mai multe informații despre campania noastră de promovare și apărare a sănătății mintale puteți găsi AICI.
Interviul cu Carmen îl puteți asculta audio sau lectura AICI.