Relatări despre anxietate

O secțiune conexă scopului relatărilor gândite originar, ne dorim să facem o aliniere în ceea ce înțelegem prin stările de anxietate, depresie, atacuri de panică, cu povestiri din ceea ce simțim și trăim, lucru ce nu se dezvăluie cu o frecvență suficientă. Pentru a ajunge la extragerea câtor mai multe dogme, trebuie să știm ce gândim și încotro ne îndreptăm, să învățăm unii de la alții, să ne analizăm gândurile în anonimitate și cu obiectivitate.

Trimite și tu o relatare pe mezomorfro@gmail.com

*1

Anxietatea, o stare greu de explicat, ca facerea lumii și experiențele aproape de moarte, dar aici e vorba doar de o anxietate generală, din perspectiva privitorului mereu exagerată. Imensă cât lumea, sau cel puțîn cât propriul tău univers interior, te înghite încet, te mestecă, te spulberă, te sfâșie pe dinăuntru.

Dar ți-aduci aminte uneori, te scoți din această gândire posedată de frică și devii creator al propriei lumi, rupi barierele și vezi că de fapt le puteai doar ocoli. Atunci ce rost are să îți colorezi în jur propria nebunie? Eu vreau să mă bucur de fiecare minut și încercare, de evouție constantă și de farmecele lumii când știu să o privesc în acel fel conștient.

Dar uneori mă uit la aceleași lucruri și par atât de obișnuite, mă plictisesc, mă enervează, mă amețesc cu neimportanța și falsitatea lor. De ce nu văd mereu cum ar trebui, în esență și nu în aparență, căci acolo se află joaca și exaltarea sufletească și ce mai căutăm noi, că toți fugim după aceleași tipuri de experiențe și sentimente adiacente.  

Autosabotarea parcă face parte dintr-un plan înființat în întunericul subconștientului care nu știe cum să iasă la suprafață și care vrea să concureze cu puterea Ființei. Cred totuși că ceva se ascunde acolo și odată văzut încearcă să își modifice forma, să îmi inducă o frică paralizantă în față căreia să mă las înfrântă, să vreau să mă ascund împreună cu ea în acele cotloane golite de sperență. E adevărat, e ușor să uiți cine ești cu adevărat când te păzesc demoni interiori la fiecare pas, care încearcă să te împiedice să înaintezi, care îți indică direcția căderii și care îți spun că urcarea este imposibilă, sau într-un caz mai favorabil, absolut inutilă, căci se află o altă groapă și mai adâncă nu la foarte mare depărtare. Totuși refuz, categoric de această dată, nu o să fiu vreodată sclavul propriei mele minți, căci sunt cu atât mai puternică cu cât îmi croiesc singură experiențele și le folosesc în scopul propriei evoluții. Revolutionez propria sursă de îndoieli prin acceptare și schimbare, nu pic în plasa minții și mă dezmorțesc încă o dată.

*2

Se întâmplă din nou, sunt în încăperea pe care obișnuiam să o vad paradis, cu ea, cea pe care obișnuiam să o vad îngerul meu. Dar acum nu mai e la fel, eu nu mai știu cine sunt, sunt gol pe dinăuntru și ea nu îmi mai zâmbește cum îmi zâmbea odată. Ne certăm, răsunete din gurile noastre nasc cuvinte tăioase ce străpung aerul camerei ca sagețile. Doare, ea plânge, se întâmplă din nou, nu mai vreau să o văd că suferă, vreau să plec, nu vreau să îi mai fac rău. În mine se instalează un fior rece de tristețe și panică nebunească, răspândindu-se ca un simbiot, încep să plâng incontrolabil, mi se încordează toți mușchii și simt cum creierul clachează în a procesa. Continui să plâng, mai isteric. “Nu pot controla ce mi se intamplă! Vreau doar să dispar! ” Îmi răsună un țipăt prin cotloanele scurtcircuitate ale minții, din nou și din nou. Ea se oprește din plâns, se uită la mine, încep să tremur și să mă înec de plâns. Se îndreaptă rapid spre mine, alunecând pe genunchi pe parchet, cu o mișcare zveltă și fâșneață ca a unei vulpi, mă îmbrățisează puternic, în așa fel încât îi pot simți căldura. Simt cum încep să pot respira din nou, dar la un moment dat, mă străfulgeră din nou un alt val de plâns și o îmbratișez cum nu cred că am mai făcut-o vreodată. De data asta plâng datorită bunătății sufletului ei. Căldura aceea a alungat demonul instalat în sufletul meu, nu am cuvinte să descriu bunătatea pe care am simțit-o… Care este cheia alungării negativului, dacă nu prin pozitiv?

*3

Îmi aduc aminte că obișnuiam să ies la o bere, două, cinci, cu un bun prieten B., care acum este în București, a terminat ceva facultate de S.R.I., nu cred că există domeniu sau subiect pe care să nu îl fi despicat în mii de bucăți și căruia să nu îi fi analizat “anatomia”, mai ales din perspective filosofice, morale și sociale… În orice caz, îmi aduc aminte că avea o plăcere atipică de a râde cu poftă de nebunia oamenilor, și într-o zi, așa parcă din senin, îmi zise ceva în genul, “bă, mai trăiești în trecut așa cu melancolie, te mai stresezi cu viitorul, mai trăiești acum, dar anxioșii… Anxioșii săracii nu trăiesc în nici un timp”, de parcă ar fi rupți de toate fenomenele. Mi-a rămas întipărită expresia asta a lui, oricum nu e ca și cum ar fi știut asta doar din observație sau eu aș fi înțeles exact ce a spus doar din… empatie… Știam amândoi pentru că și noi treceam mai des sau mai rar prin episoade de anxietate… De cele mai multe ori, dacă nu de fiecare dată, în cadre sociale. Cred că am trecut prin nenumărate astfel de episoade de atunci, îmi aduc aminte că unul din acestea se întâmpla într-o vară, tot prin București, fusesem la un festival de câteva zile cu Moby, Santana, Orbital, The Killers, Manowar. Eram acolo nu doar că spectator, ci ca angajat să zic, stateam în fața scenei și vindeam tricouri, cd-uri… Seara târziu ne strângeam cei de acolo, câțiva brașoveni (inclusiv eu) și câțiva bucureșteni la o fată acasă în centru, o casă frumoasă tipic bucureșteană, cu camere mari, pereți exteriori căptușiți total cu plante agățătoare, bibliotecă uriașă și pereți din sticlă, terasă exterioară, urcușuri prin scări spiralate înguste.
 Ei bine, acolo pe terasă beam, mai fumam, râdeam… Și într-una din seri mă pălise ca o pernă în față, dar pernă din aceea de la sate, de câteva kile. Un episod de anxietate de anvergură, toată lumea spunea tot felul de glume, eu râdeam, dar în același timp simțeam că nu am de a face cu nimic din acel cadru. Ca și cum eram mai mult o stafie, a cărei existențe în plan fizic era din când în când confirmată de priviri ale celor de față ațintite direct. Încercam să mă reintroduc în grup, pe moment înțelegeam perfect ce se vorbea, îmi veneau în minte tot felul de glume, care se opreau pe vârful limbii și câteva secunde mai târziu aceleași cuvinte /glume erau verbalizate de alții, nu o dată ci de multe ori consecutiv, iar tot grupul izbucnea în râs, că și cum erau niște glume geniale, și chiar erau, dar eu nu eram acolo, și gândul că nu îmi foloseam potențialul mă adâncea și mai mult în rahat. Mă simțeam foarte singur în mijlocul unui grup omogen aproape de prieteni.
 Singurul lucru care mă distanța de fapt de o apartenență autentică era o neîncredere nejustificată în sine și o rezistență irațională la a fi parte dintr-un întreg fără un control total. 
Târziu, după mulți ani de atunci și alte multe episoade de genul pot defini anxietatea asta ca fiind de fapt rezistența de a fi vulnerabil întregului, de a asuma posibilitatea injosirii unor dimensiuni/ granițe personale de dragul comunității, care nu prea mai există. Vulnerabilitatea esențială, indispensabilă, a ajuns un lux pe care nu ni-l mai permitem, iar aceasta se reconstruiește, paradoxal, prin reacordarea încrederii  în noi, în cei din jur, în natura noastră, în destinul nostru, în ceea ce construim impreună.

Relatări despre ego, jubilare și primitivism

Trimite și tu relatări moraliste pe mezomorfro@gmail.com sau continuă în comentarii o relatare existentă cu gândurile tale

*1

Aș vrea ca Pământul să fie rotund, aș vrea ca toată conștiința acestui loc să fie rotundă, circulară, ca oamenii să se strângă toți laolată și să spună toți la unison “Pace!”, cu lacrimi în ochi și cu suspinul că s-a terminat boala, că s-a terminat urgia. Bătrânii să înceteze să blameze tinerii sub pretextul că distrug lumea (pentru că, de fapt, ura și egoismul distrug lumea). Mai mult decât atât, tinerii să ia în considerare experiența celor înțelepți, să le acorde răbdare și să îi invețe, pentru că fiecare are ceva de oferit. Lumea să nu se mai grăbeasca și să consume, să se oprească un ceas și să asculte, să își aducă aminte tatăl că vrea o viață mai bună pentru fiu, pentru că el a muncit din greu ani grei, dar să își aducă aminte, de asemenea, când își dorește ca fiul său să muncească din greu ca să poată învăța poverile vieții. Căci da, trebuie să fie pregatiți, că viața nu va să fie așa, viața nu ar trebui să fie aprigă și lumea șireată, omul nu ar trebui doar să alerge și să consume! Omul e menit să fie centrul Universului, dar se pierde în detalii si în sine, în individual, rupând conexiunea cu conștiinta, cea la care toți suntem părtași, putând accesa toate informațiile strânse pe această planetă. Dar individul a devenit puternic, a luat cu stăpanire pământurile, mările și cerurile, precum toate vietățile lor, și-a ucis semenii, frații și surorile pentru bogății și grandoare, a otrăvit pământul și apa și a consumat tot ce i-a stat în cale. El e în fiecare dintre noi, este o parte creață a sinelui tău, ca un personaj care joacă un rol în pielea ta, rolul e același întotdeauna, să devină mai puternic întotdeauna, el îți șoptește lucruri și te păcălește, te face să joci rolul lui și îți consumă viața, ținându-te departe de conștiinta cu care ai fost înzestrat. Dar acest mincinos și șoaptele lui pot fi copleșite de vibrația inimii, cu ajutorul cugetului. Dacă îți setezi cugetul să funcționeze după vibrația inimii, poți învinge individul și așa te vei trezi, așa îți vei da seama cine ești, ce ești, de ce ești și ca toți cei treziți, vei dori pace.

-Liviu

*2

Suntem niste foi goale când venim pe lume și trebuie să ne străduim cumva să ne chinuim, că viața e încontinuu o luptă, tre s-ai idee de chestii, să fii antrenat, iar chinuiala este un mijloc de învățare. Urât de cei ce au pe tavă totul și n-au dobândit nimic cu propriile forțe, deși puteau. Lupta asta o ducem uneori ajutați, dar de cele mai multe ori singuri. Ideea e că uneori foaia aia se mai rupe, mai curge sânge pe ea, dar foarte important este cum internalizăm toate astea. Fericirea e treabă de perspectivă, până la urmă nimic nu e sută la sută rău sau tragic și există putere de suportare, oricât am nega vehement. Dar le iau pe rând, că noi deocamdată ne chinuim și să ne descoperim, să ne împrietenim cu noi… Până la urmă, fericirea e un lucru pentru care ne chinuim noi să o direcționăm și redirecționăm tot spre noi, asta prin fapte, energia noastră pozitivă, interacțiunea, experiențele, dar și convingerea că oricât de doborâtor e un aspect, tot nu e sută la sută doborâtor. Da, fericirea e în parte o iluzie, ne face să alergăm după ea și după, la cele mai mici scântei de angoasă, cădem pradă emoțiilor din cealaltă tabără. Da, dar toate emoțiile sunt iluzii, contează pe ce alegi să te focusezi, contează relația ta în raport cu acordarea atenției lucrurilor mărunte. Dar dacă împroșcăm răutate în jurul nostru și cu semenii nostri și avem continuu păreri aiurea față de orice (ex: nu-mi convine aia, nu-mi convine aia) ce om dezvoltat spiritual ești? Și pe langă că ne luptăm cu noi, ne luptăm cu fiarele din societate și ne luptăm să construim un viitor și să prosperăm, să ne facem un trai bun, luptăm cu boli, acum luptăm cu tehnologia și oamenii care dobândesc mult mai mult tupeu în mediul virtual… Contează proiecția ta din societate, încearcă s-o îngrijești în mod ireproșabil. Că răul aduce rău și binele bine, îți amintești?

*3

Dragă omule adult, cândva ai fost și tu mic și chinuit. Ai trecut prin stări, frustrări, neajunsuri și faliment emoțional. Ai ajuns ulterior să ai tot ce-ți trebuie, dar tot n-ai dobândit bunătate, căci timpurile și oamenii te-au sălbăticit. Acum nu dai o șansă nimănui, ba chiar tinzi să dușmănești un om doar pentru că este în preajma ta și îi cauți chichițe conform cărora tot tu te convingi că nu e demn să fie pe lângă tine, că oricine altcineva este “mediocru”. Gândirea sănătoasă îți va începe să ruleze când o să muți macazul de pe ură pe iubire și o să realizezi ce toxic ai fost pentru tine însuți, pentru propria dezvoltare, nu doar pentru societate. Împlinirea nu constă în cât mai multă muncă, ci prin activitățile cu familia, călătorie, citit cărți, vizionat filme, plimbat prin parc. Îți poți vărsa frustrarea foarte bine și prin sport, că ne mortificăm de vii fără mișcare… Ce încerc să spun este că întâi trebuie să realizezi că ai o problemă, să te oprești din a desconsidera pe oricine îți apare în față. Crezi vreodată că o comunicare eficientă constă în a veni acasă de la muncă și a bârfi pe ăla și pe celălalt? Ăsta da primitivism. Austeritatea este uneori așa o prostie… Vom muri cu toții la un moment dat, e frumos să ne amintim că am fost singuri, n-am avut încredere în nimeni și pe toți doar i-am blamat? Care-i faza cu sfidarea, aerul de superioritate, judecarea? Este extrem de util să înțelegem că nu este nimeni nevoit să suporte ifosele nimănui. Dar de îngâmfatul se va ilumina cu bunătate și o va propovădui, suflul vieții îi va fi aerisit și schimbat. Pe tine cât de îngâmfat te-a conturat viața să fii și cum contracarezi?

Relatări despre idealuri, pierderi și rebeliune

*1

E o luptă continuă cu sinele interior, cu gândurile dinăuntru, gândurile contradictorii, gândurile care trag către un egoism stupid, ce limitează orizonturile minții și posibilitățile jocului, acelea ce se duc spre banal, iar în direcția opusă este idealul, idealul de a nu renunța la luptă. Idealul e acela care strigă din străfundurile sufletului: “Schimbă ceva! Ai puterea, ai ideile, nu trăi doar pentru tine!” Sunt gânduri ce nu imi dau pace și îmi bântuie mintea în miez de noapte. E ușor să trăiești doar pentru tine, să ai ținte relativ ușor de realizat, să trăiești pentru aceste realizări proprii și personale, dar oare acestea duc undeva? Oare acestea îți aduc pacea sufletească, oare te fac fericit? Oare te fac să te simți împlinit? Asta face ego-ul de fapt, ăsta este cel mai rău joc pe care îl joacă, acela în care te face să îți pierzi încrederea în tine, să te îndrepți spre idealuri egoiste și materiale și să îți renegi misiunea pentru care ești aici, și anume aceea de a face din acest Pământ un loc mai bun. Un loc mai bun nu pentru cei răi, nu pentru a le ușura lor viața, ea este ușoară deja, ci pentru a le arăta altă cale, și anume pentru cei buni, pentru că nu merită răul, pentru cei necăjiți pentru că merită o șansă, și pentru cei viitori, pentru că nu au greșit cu nimic. Este adevărat când se spune că schimbarea vine din tine, pentru că, dacă te uiți adânc în interiorul tău și descoperi lumina, ea năvălește până înafară, luminând tot orizontul. Știu că e greu să fii bun, știu că e o luptă obositoare, dar, în final, duce la adevărata împlinire, la adevărata fericire. Gândește-te doar de câte ori ți-ai dorit un lucru pe care nu ți l-ai putut permite, dar ai continuat să ți-l dorești, așa că ai făcut sacrificii și ai muncit din greu, iar în final l-ai obținut, acum ești în extaz, te umpli de frenezie atunci când îl folosești, te face să te mândrești că este al tău. Dar știi de ce? Pentru că este nou. Peste o săptamână îl vei mai privi la fel? Dar peste o lună? Dar peste trei ani? Peste trei ani vei uita de existența lui, te vei obișnui cu el și va deveni ceva uzual, fără o anume împlinire sau frenezie pe care o aveai odată. Dar ghici ce, acum îți dorești altceva, pentru că lucruri noi apar tot timpul, și nici chiar cel mai înstărit om nu le deține pe toate, ar fi imposibil. Însă atunci când muncești din greu pentru un scop, sa zicem că dorești să îți înveți copilul să fie drept și corect, o misiune deloc ușoară, ce poate lua ani, multă dedicare, timp, muncă și răbdare, intervine alt tip de frenezie, nu una materială și trecătoare. Nu o poți face tot timpul, pentru că nu ai timp, nu ai tot timpul răbdarea necesară, nu ai tot timpul starea necesară, de multe ori îți vine să renunți, sau ești copleșit de modul în care a fost format copilul de către societate și îți vine peste mână, dar vrei sa o faci în continuare, iubirea pentru copilul tău te împinge în continuare să nu renunți, și îți asculți sufletul, te strădui, lupți pentru asta, îți calci pe orgoliu și pe ego, iar bunătatea e de partea ta.
Acum, au trecut 20 de ani de când ai început această lungă călătorie împreună cu sufletul ce-ti calcă acum pe urme, ai îmbătrânit și timpul tău nu mai e așa mult, puterile nu mai sunt la fel de mari, iar mintea nu mai e așa ageră, dar băiatul tău tocmai a venit din oraș, a fost să planteze copaci în timpul liber, o face de plăcere. Tocmai l-ai observat pe geam cum o ajută pe vecina de vis-a-vis să urce cumpărăturile în casă, este o femeie bătrână și singură, văduvă, copiii ei sunt plecați departe cu afaceri, și o invită în fiecare vineri să cineze cu noi, știe că e singură mai tot timpul. Intră în casă și zâmbește, a avut o zi lungă, căci a plecat la lucru de dimineață la ora 6, muncește ca inginer al resurselor regenerabile pentru un proiect nou. Te salută zâmbind, spune că se duce sus să lucreze, diseară termină un proiect pentru a lumina patru sate din Siria, distruse de războaie.
Zâmbești și tu, stii că ai reușit, și mai știi că acest suflet va rămane așa și va schimba mai departe în calea sa, chiar și după ce tu nu vei mai fi. Gândul ăsta te face fericit chiar și în cea mai ploioasă zi.

– Liviu

*2

În vara anului 2014, m-am mutat în Brașov. A fost dificil dintr-un singur punct de vedere, totul era nou pentru mine. Nu cunoșteam pe nimeni, prietena mea cea mai bună era foarte ocupată și abia ne vedeam și nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine. Am venit aici pentru facultate, am început în jur de trei facultăți, m-am plafonat foarte tare și nu am reușit să termin nici una. Am început să lucrez, plăteam chirii peste chirii, am tot schimbat colegii de apartament. Am avut o relație care s-a terminat brusc, la alegerea mea. Am ajuns în punctul în care îmi uram efectiv viața și simțeam că trăiesc degeaba și că am pierdut cinci ani fără să fac nimic important. Am avut multe perioade în care pur și simplu intram în depresie și simțeam că mă sfâșie conștiința și ideea că nu îmi iese nimic cum vreau. Încă mai am senzația asta, dar acum am reușit cumva să îmi adun gândurile și să le pun în ordine. Am început prin a nu mă mai speria de orice problemă mică, acum încerc să ies din cercul ăsta vicios și să privesc peste problemele minore, către cele majore. Este greu și uneori cand mă lovesc din nou de eșec, fie el cel mai mic, îmi ies din minți, dar nu mai plusez așa tare și încerc să mă calmez și să gândesc totul la rece. Fiind si o fire vulcanică, nu reușesc mereu să mă controlez, dar caut să scap de stările presante și să mă adun. Cheia mea pentru portița de scăpare este să reiau toată problema de la capăt, de unde a pornit, și să încep să caut soluțiile, chiar dacă uneori realizez că o parte din ele sunt nerealizabile, totuși nu poți ști niciodată cum un vis poate fi realizat în timp. De aceea, consider că este cel mai bine să îți iei în calcul toate posibilitătile și uneori chiar și imposibilitățile. În altă ordine de idei, dacă ajungi la un impas în viață, nu încerca să te scufunzi în vicii, ca mine, ci caută toate soluțiile ce te avantajează sau simti că te avantajează și renunță la tot ce simți că te trage în jos, locuri de munca, oameni, situații, sau chiar lucruri materiale.

*3

Mereu am fost subestimată și nimeni n-a prea inteles nimic din mine și ceea ce sunt, pentru că au vrut să-mi puna eticheta pe care au vrut-o ei, să mă provoace, să mă învețe să fac rău, să fiu rea drept protecție. Am avut și o cumințenie exagerată. Copil fiind, am avut sufletul curat și am urmărit și urmat răutățile mai puțin. Am fost atrasă în cercuri, am încercat hora în cercurile respective, dar au fost reprezentate, în mod definitiv, de școala străzii. Noi, ca neam român, se știe că suntem setați și pe smardoială, nicidecum nu ne-am trezit neam de supuși. E greu, totuși, să te prinzi în hora smardoilor, căci nu prea au nimic în cap, iar dominanța lor e sufocantă. Dacă te ridici cu coarnele peste ei, cum am facut eu, și nu le-am permis dominanța, s-au razvratit ca dracii, a se observa alăturarea – oameni răi-draci, oameni buni-îngeri. Niciodată nu e bine să răspunzi la rău cu rău, mai ales că uneori ți-o cam iei. Ei bine, pe măsură ce ți-o cam mai iei, o să înțelegi că măsurarea coarnelor e un instinct de care trebuie să te cam lași. Rebeliunea înseamnă pararea loviturilor cu cap și driblingul pe lângă draci. Eu am urmărit îngeri, dar totdeauna erau în non-gardă și trebuia să am grijă să îi învăț să aibă grijă. Vezi tu, nu poți să trăiești eficient fără o urmă de rebeliune, ca semn de evadare si driblare a mingilor vietii. Nu știu cum să mai protejăm oamenii cu suflet curat de intoxicare… Dar ce-i cert, e cert. Daca faci rău, te împotmolești. Un om rău voitor și răzbunător nu va fi niciodată pe pace, va avea numai dileme. De ce nu reușește în viață… De ce nu are noroc… Răspunsurile astea sunt chiar logice. 

Nu o să mai fiu niciodată cuminte. Rebeliunea îți arată că majoritatea lucurilor în viață sunt facultative. E facultativ să suport harfele cuiva, cum e facultativ să ne supunem trendurilor sau așteptărilor societății, iar de aici rezultă o listă lungă. E greu să te stăpânești să nu răspunzi provocărilor, e ușor să răspunzi la ura cu ura, bla bla, dar ne mai dăm și lecții între noi. E o balanță în viață. Nu mai înclina balanța în partea satanică.