FOTOsapiens: Denisa Moldovan

FOTOsapiens pune accentul pe importanța sentimentelor și a însemnătății din spatele fotografiilor, pe partea umană. Aceasta este împărțită în trei secțiuni: trei întrebări pentru artist, trei poze pe o tematică dată și trei poze în care se expun poveștile capturării și se atribuie o coloană muzicală.

Fotografia cap-de-articol aparține Andei Lupuleț ❤️

Acest FOTOsapiens este un dans nu doar al fotografiilor, ci și al cuvintelor.

Lectură și audiție plăcută!

3 întrebări

1. Ce trebuie să aibă o poză ca să fie reușită?

Doresc să vă povestesc despre fotografie din prisma unui copil care vede cu ochi curioși în universul său interior. O poză reușită devine – Privind înăuntru – o fotografie. 

O fotografie reușită este desenul cu lumină care ajunge să încânte și universul interior al privitorului, reflectându-se în emoția surprinsă. Este un schimb de vibrație interioară, poate.

O fotografie poate fi reușită doar pentru tine și extrem de nereușită pentru alții. Dar, atâta vreme cât pentru tine înseamnă ceva, ai reușit!

O fotografie izvorăște de undeva dintr-un ungher al sufletului, este un furnizor de speranță, o sursă de mâhnire demnă, un factor de echilibru, un ghid de autocunoaștere, un instrument de resensibilizare, un rectificator al memoriei. 

O fotografie reușită din punct de vedere tehnic este într-adevăr un studiu neîntrerupt despre cum ar trebui sa setăm timpul de expunere, diafragma, cum obținem profunzimea de câmp, reguli de iluminare, compoziție și culoare. Dar eu cred că o fotografie e dincolo de a fi o regulă fixă.

Toate acestea sunt importante mai ales daca sunt presărate cu un strop de spiritual, cum ar fi: simițire, emoție, imagini care șoptesc povești, autenticitate, abundența trăirilor și evidențierea acelor trasături care pașesc dincolo de cotidian.

 Pentru ca până la urmă să te alegi cu ceva din fotografie nu înseamnă doar să înveți despre ea, înseamnă și să înveți ceva despre tine însuți. Iubesc fotografiile care vorbesc de la sine, care sunt un panaceu pentru inimi.

2. Percepția despre pozele alb negru

Majoritatea fotografiilor mele sunt color, pentru ca în acest fel le simt mai aproape de adevărul meu. Într-adevăr, fotografia alb-negru posedă o anumită doză de dramatism, de fragilitate, subliniază acurat trasături umane sau accetuează o anumită acțiune, canalizează frumos ochiul privitorului asupra elementelor importante din cadru. Însă eu le simt reci, distante și…un pic mă întristează. De aceea prefer sa mă exprim color.

3. Cu ce asociezi fotografiatul?

Fotografia înseamnă pentru mine un mod de viață, o unealtă prin care îmi exprim pasiunea pentru frumos. Înseamnă barca mea de salvare din cotidian, care mă poartă pe tărâmuri imaginative. Privesc fotografia ca terapie.

꧁♥🖤️♥꧂

3 poze dragi + piese de ascultat

Fotografia aceasta este realizată în podul casei mele, pe când eram în clasa a XII-a și mă pregăteam să dau admitere la Facultatea de Arte. Aveam o emoție aparte… mă jucam cu lumina pe-atunci poate și mai poetic decât o fac acum. Aș numi această fotografie “Last tango in my attic.” 

Mi-este dragă foarte dintr-o infinitate de motive. Unul dintre ele ar fi că-mi exprimă pasiunea de a trăi frumos, este un dans al grației prin lumină.

꧁♥🖤️♥꧂

Am revenit la pasiunea pentru fotografie abia în 2016, iar cu această fotografie am participat la o expoziție la Vila Katharina, în urma unui workshop numit “Romance in the darkness”.

Este un moment infailibil și mi-aduce aminte de poveștile cu zâne.

꧁♥🖤️♥꧂

Culoarea exprimată este sufletul meu pe tavă într-un răsărit de toamnă, în locul meu ascuns de pe meleagurile copilăriei, în drum spre satul Peștera.

෴❤️෴

Poza cu cea mai mare încărcătură emoțională

Delicatețea momentului nu este întamplătoare. Este veghea bunicii mele asupra capului meu, adusă mereu și mereu primăvara prin mirosul de liliac.

෴❤️෴

Poza melancolică

 (Auto)Portret al artistului în tinerețe în căutari melancolice și dincolo de ele, în ungherele camăruței mele. Era un moment bun de introspecție și în-afară de fotografie începusem să pictez. A iesit o inimă în formă  de ceainic. Am invatat să iubesc și să protejez pereții subțiri ai acestui ceainic pentru a mă putea opune furtunii stârnite de apa ce clocotește în el.

෴❤️෴

Poza dintr-un moment de beatitudine

Poza din momentul de beatitudine este clar sub deviza: “Apa trece, pietrele ramân”. Este un moment din viață sub soarele cald al Lefkadei în care mi-am dat seama că un om va ramane lângă mine indiferent de furtuna sub care este prins. Și acest sentiment este ca și când ar cânta o orchestră de îngeri. Beatitudine…

FOTOinterpretatio: Liviu, Tudor, Delia

O nouă serie de interpretări ale fotografiilor mă surprinde din nou sub predicamentul că orice imagine are o poveste, uneori inspiră ceva similar cu ce a gândit altcineva, uneori e terapie să citești ce gândește cineva despre fotografia ta, iar uneori reprezintă doar o incursiune în lumea imaginară, un exercițiu util. M-a frapat în această componență faptul că Liviu și Delia au retrăit ambii momente de melancolie cu gândul bunici la poza lui Tudor și am și eu o amintire mai mult decât similară când o privesc.

De data aceasta, interpretatorii au scris în versuri și e debutarea unei noi forme a FOTOinterpretatio.

Așteptăm noi colaborări, scrie-ne pe mezomorfro@gmail.com și hai să facem o grupă nouă, e și prilej de socializare! Lasă-ți poza la format gânduri, povești, poezii 🥳

Liviu Florea

Pete de vopsea

Mă preling prin substraturile acestei lumi ca petele suprapuse de vopsea curgând.

Diferită-mi e culoarea de la stare la stare, predominând verdele, căci el îmi dă culoare.

Verde ca Pămantul, răstignit mi-e trupul,

căci aici mi-e casa,

aici mi-e șansa

și aici mi-e viața.

Ca un balon, mă ridic spre suprafață,

caut lumina, caut speranța.

Mă duc cu gândul, dar nu las Pământul.

Asemeni culorii, mă usuc în straturi,

stratificând inflexiunea razei de soare

care reflectă care mai de care,

un strop de ardoare,

ce pe pensulă-mi apare.

Tudor:

Râuri de culori curg pe planșă,

alcătuind curcubee efemere,

precum râurile susurânde prin văi umbrite de păduri liniștite,

curcubee lichide.

O mișcare lichidă,

un moment suspendat în timp.

Fire fine de culori vibrează împreună,

dansând o poveste nespusă.

O poveste de când lumea

despre lumină, umbre și nuanțe.

O poveste alcătuită din culori

pentru ochi căutători.

Râuri de culori curg încet

în mici curcubee întortocheate.

Delia:

Vopseaua scursă

O privesc și văd viața ce mi se scurge prin vene.

Avântul de a crea, entuziasmul, curiozitatea.

Își întinde brațele peste tot

și mă ajută să mă bucur de tot spectrul de experiențe.

Se strecoară oriunde găsește

o fereastră de timp sau o crăpătură către sufletul cuiva.

Tu ai lasa-o să se prelingă înăuntrul sufletului tău?

Tudor Sabin

Tunelul verde

Am făcut această poză în parcul botanic din Iași. Nu m-am gândit prea mult la fotografie în momentul acela, doar mi s-a părut că e o perspectivă interesantă cu acele bolte de viță de vie. Arată ca un tunel de verdeață, un sanctuar natural. După ce am făcut poza respectivă, am încercat să văd cum arată dacă o procesez în oglindă pe axa orizontală și mi-am dat seama că rezultatul e mai interesant decât originalul, deși spre deosebire de alte fotografii în oglindă, nu este imediat evident că este procesată astfel.

Liviu: Printre bolta de aminitiri din curtea bunicului, aici mi se încolăcesc multele trăiri ce mă readuc pe mine, un copil cu părul lung și zâmbetul curgându-i din ochi până pe conturul buzelor. Aici mă saluta liliacul parfumat ce mi-a fost întotdeauna alături, tocmai de când te-am cunoscut și pe tine.

O tu, boltă cerească ce te întinzi peste bolta noastră,

tu te deschizi și îmi arăți lumina stelelor tale pe fereastră,

tu, bolta ruginită ce ai ținut mereu capul sus spre cer

și vița de vie vie,

spre a mea bucurie.

Acum vin la tine și bolta nu mai e,

e doar o amintire ce mă duce

așa frumos înapoi spre copilărie…

Vița s-a uscat, pământul s-a surpat,

țeava ruginie s-a tăiat,

dar să fii sigur că amintirea s-a înregistrat

și m-a făcut să mă transform într-un brav soldat.

Delia: Demult așteptam sfârșitul săptămânii, iar vremea e optimă. Vântul răcoros se luptă și reușește să îmblânzească razele soarelui. Timpul pare că s-a oprit în loc… Ba nu! Merge înapoi și iată-mă din nou copil în vacanța de vară în curtea bunicilor. Mereu am să mă simt în siguranță sub bolțile de lemn construite de ei. Parcă s-ar fi gândit să ne simțim în siguranță în toate ipostazele vieții. Fiecare ipostază are o boltă. Văzute din față, ele par să se continue la infinit, dar cel mai bine vezi o boltă abia după ce ai depășit-o pe precedenta. Exact ca în viață.

Delia Sandu

Am descoperit-o într-un colț. Privirea ei pătrunzătoare și tăioasă ascundea multe. Nu voia să-mi vorbească, dar cu fiecare moment îmi era tot mai clar că era de o frumusețe rară. Mare păcat, o astfel de fată nu se simțea în siguranță în această lume și prefera singurătatea. Cum o fi ajuns să se ferească atât de mult? Ea avea multe laturi, era oare lumea însă pregătită să le descopere? Cu siguranță merita mai mult. Fata aceasta era Vulnerabilitatea.

Liviu: Linii fine ca firele de păr

și liniile ți se întâlnesc pe pielea fină,

îți trasează frumusețea asta divină.

Mă pierd în fire de păr pe pielea fără de nor,

fără de hău și fără de greșeală.

Aș fi vrut să te fi cunoscut când eram la școală,

căci te-aș fi desenat pe fiecare coală

și te-aș fi schițat a mia oară,

în speranța că linile o să ți se întâlnească

și în viziunea noastră.

Acum ești departe, te caut în fiecare chip,

în speranța că liniile acelea perfecte

nu sunt sigurele din vers

cu atât de mult subînțeles.

Simt cum zâmbetul ți s-a întors invers

și pielea ți-a tresărit pe fiecare vers,

dar știi că trebuie să mă fac înteles,

e povestea ta.

Atât de plină de culori ca și mintea mea.

Tudor: Un portret, o privire enigmatică și răscolitoare. Privirea hotărâtă a unei fete necunoscute te surprinde pe stradă. Este bucurie sau tristețe în ochii săi? Un mister de privire te urmărește în tăcere. Această privire rămâne cu tine, o ții minte și ți-o imaginezi ușor. O privire greu de uitat te urmărește pe stradă fie că o vezi fie că nu. O emoție nedefinită te cuprinde odată cu privirea sa și te scufundă în gânduri. O privire și o enigmă.

Eseu despre eu


Introducere


În ceea ce privește natura umană, tindem să credem că fiecare individ este special. Și într-adevăr, așa și este, întrucât nu vor exista două persoane împărțind aceeași identitate, doar dacă luăm ca premisă adevărată existența unor lumi paralele, dar acesta este un subiect pe care îl vom aborda poate altă dată.
Cu toate acestea însă, dat fiind faptul că aparținem aceleiași specii, în esență, cu toții ne asemănăm. Așa cum urșii au comun speciei lor hrănirea omnivoră și căluții de mare își realizează reproducerea prin mascul, așa și omul se confruntă cu problemele sale lăsate din natură. Aceste probleme naturale existenței noastre își au originea nicăieri altundeva decât în componența specific umană, anume în rațiune și în trăire, în sfera logică și în cea emoțională.
Așadar, acum că am stabilit că este specific uman să ne confruntăm cu anumite probleme, anume cele de natură spiritual-cognitivă, trebuie să înțelegem faptul că aceste probleme se reflectă în fiecare dintre noi, e drept, cu ponderi diferite pentru fiecare individ, dar ele sunt elementul omniprezent sub care se situează ființa umană. Și iată-ne deci puși în fața unui adevăr care ne vine greu de înghițit, anume că problemele noastre personale nu sunt unice. Doar pentru că sunt ale noastre ( este problema mea, este depresia mea, este anxietatea mea, este frica mea, este nesiguranța mea, a mea, a mea, a mea…) nu ne permitem să le atribuim titlul de unice, căci astfel am emite o eroare, așa cum am discutat și mai sus.
În cele ce urmează, noi ne propunem să expunem în cadrul acestei rubrici diverse probleme de natură umană, astfel ca oricare cititor să reușească să se identifice măcar într-o mică măsură. Ceea ce este scris despre eu, desigur, poate fi deghizat în metaforă, dar poate fi exprimat și prin prisma științei.
Acestea fiind spuse, vă dorim o călătorie cât mai zbuciumată pe calea descoperirii eului (despre zbucium vom discuta mai pe larg într-un articolul viitor).

FOTOinterpretatio: Vanvgx, Lidia, Saru

FOTOinterpretatio adună trei fotografii ”enigmatice” de la trei fotografi amatori sau profesioniști și fiecare scrie un text despre fotografia proprie, urmând să le interpreteze și pe celelalte două. Aceștia vor afla descrierile colegilor de rubrică abia la final. Prima descriere de sub poză dezvăluie a cui aparține.

Așteptăm mesaj pe mezomorfro@gmail.com, vrem să găsim și alți colaboratori care să apară în seria aceasta de interpretare.

Vanvgx: Uneori, atingându-ne limitele sufletului și pe cele trupești, ajungem la marginea prăpastiei, ajungem să privim hăul crescând sub ochii noștri și observăm contrariați natura acestuia. În locul unui întuneric absolut, pe retină se așterne imaginea unui void alb și primitor, void în care bate sufletul universului. Da, chiar așa, odată cu atingerea limitei suntem în stare să pășim dincolo de ceea ce înseamnă “eu” și putem pătrunde în pătura universului. Odată ce ajungem să ne conectăm cu Universul, reușim să descrifăm și să decodăm emoția înscrisă în oameni, devenim conștienti nu doar de noi, ci de restul.
Aici este emoția unui alt om, nu a mea, este ceva extern mie și totodată intern. Fără să îl posed sau să mă las posedată, emoția ne conectează pe o linie de înaltă frecvență – binecuvântarea de a vedea lumea prin ochii altui călător.

Lidia: Tăcerea orașului la primele ore ale dimineții, mirosul proaspăt de ploaie care se imprimă adânc până în cei mai ascunși pori ai pielii noastre, brazii solitari, atinși fragil de roua dimineților încețoșate, prevestirea începutului unei noi zile, un început rodnic de toamnă, la fel ca începutul fiecărei noi zi în care ești nevoit să te trezești înaintea orașului pentru a merge la muncă.
Fiecare zi își are formele ei, astăzi nu știi ce noi încercări te așteaptă, iar până să ajungi să guști din plin din provocările și câștigurile acestei noi zi, sfârșitul ei te prinde din nou, pe nepregătite. Timpul zboară mai rapid decât îl simți, este timpul să te întorci în căldura casei tale, ești obosit. Dimineața va veni din nou, mult prea devreme, mult prea tăcută… Este o nouă zi, astăzi te trezești înaintea tuturor devreme, iar orașul tace…

Saru: Semiîntunericul pare cel mai firesc decor atunci când pleci departe. Departe poate fi evadarea din cotidian sau drumul spre o nouă, continuă dezvoltare. Nimeni nu vrea sa stea într-un singur loc și nici nu trebuie. Dar este blamat uneori și că vrem să plecăm, și că vrem să rămânem. Cum decidem noi înșine care este varianta corectă? Căci nu ne sperie noul și nici nu simțim că ne înlănțuiește vechiul, dar ce să facem până la urmă? Până la urmă…

Lidia: Din primul moment al alăturării trupurilor noastre pe pământ, mâinile ne devin ghid întru descoperirea lumii în care urmează sa parcurgem cea mai complexă călătorie interioară și exterioară: Viața. Pielea caldă a mamei, lemnul alunecos al pătuțului de acasă, nisipul fin din parcul de joacă, atingerile celor dragi nouă, mirosul ierbii care ni se impregnează în piele, afundându-ne în complexitatea neînțeleasă a naturii ce ne înconjoară neclintit… Devenim una cu ceea ce atingem, începând sa înțelegem profund lumea în care am fost aleși să călătorim, ca la final, să ne pregătim a ne îndrepta fragil către o nouă destinație: albastrul adânc al cerului, locul în care ne vom desprinde de ele, devenind parte din universul care le-a creat: mult prea blânde, mult prea sensibile în fața unui drum feroce, uneori grabnic retezat.

Vanvgx: Ceea ce ochii și inima văd, dar mâna nu poate atinge: este vorba de irealizabilul imaginației, de ceea ce trăiește în suflet, dar nu poate căpăta o formă materială. Sunt visele și coșmarurile noastre, sunt aspirațiile și temerile noastre, este esența nelimitată, este ceva care nu se complică să ia o formă fizică, ci dăinuiește în eternitatea universală ca o muză creatoare.
De multe ori întindem mâna spre ea, fără să știm exact către ce ne îndreptăm. De multe ori avem nevoie de ea, fără să ne dăm seama că ea ne lipsește. Este acel cod criptat în legea Universului, ce ne conduce către atingerea excelenței umane.
Ce este ea? Asta nu știu, poate doar alchimiștii, însă este de datoria fiecăruia dintre noi să descrie și să definească o asemenea entitate.

Saru: Sunt multe situații în viață când simți că atingi gardul percepției, dar abia după gard e cerul, în deplinatatea lui. Reușești să diferențiezi când ajungi la gard și când ai atins cerul? Cred că e vorba doar și doar de dimensiunea și durata fericirii respective. Se poate dovedi ușor că o decizie a fost gard, când tu credeai că e cer, dar asta doar după ce trece. Timpul marchează greșeli și veridicități ale acțiunilor.

Saru: Nu-i ușor să te desparți de un loc, mai ales să știi că dacă revii acolo o să fie greu să-ți susții emoțiile și mai bine te protejezi. Această poză trebuia să fie preschimbată în copertă de volum de poezii traduse în germană, provenind de la doi autori din Parepa-Rușani. Eram mândră că am făcut asta, acum nici nu mă mai încântă. Ce departe te duce viața… deseori se întâmplă lucruri pe care nu vrem să le acceptăm. Am pierdut locul ăsta și nu știu cum să contenesc durerea amintirilor, dar mi-e frică să mă întorc. Acum mă mai zbat doar cu capcana viselor, că îl visez mereu. Oare mă vizitează locul pe mine?

Lidia: Adierea blândă a verilor târzii mă cuprinde departe de sunetele acute ale satului cu care nu de mult obișnuiam sa socializez.
Am învățat în cele 5 zile pe săptămână să întruchipez o relație de toleranță cu agitația rurală, iar la sfârșitul lor, pentru mai puțin de 48 de ore, să încerc să îmi desprind eul de aceasta și să pornesc în căutarea unei noi destinații, una care să îmi poată cuprinde mânia fără să fiu nevoită să las nicio explicație în urmă.
Ne refugiem singuri în locuri secrete, în care avem încrederea de a ne ascunde cele mai tainice dorințe, temeri, dezamăgiri? Oare exista și alți oameni care simt nevoia de un refugiu asemănător? De ce nu îi cunosc? în timp ce orașul ne apropie inutil de mult câteodată, aceste refugii ne înțeleg și calmează, pregătindu-ne pentru noi lupte interioare și exterioare. Acest refugiu mereu tăcut și solitar, pe care îl uităm sau venerăm, mereu încărcat cu iertare, acest loc străbătut de lumină, întuneric, gheață, căldură, această casă a sufletelor chinuite sau mult prea fericite, nu pleacă nicăieri, în timp ce noi.. Uităm.. Prea mult, prea des.. Dar indiferent pe ce rută am alege sa ne îndreptăm pașii mult prea mici în acest univers, oricând putem să revenim la podul sub care ne-am îngropat frica de noi…

Vanvgx: Sunt clipe în viață când un drum tocmai se sfârșește, ajungi să îți pui pintenii în cui și, aflându-te pe culmea tocmai cucerită, privești înapoi înspre tot ce ai lăsat în urmă, tot ce ai sădit pe parcursul călătoriei. Verși o lacrimă fierbinte cu gândul la tot ce ai îndurat în călătoria ta și totodata zâmbești învingător în fața sorții. Apoi, întorci spatele unui drum finalizat și realizezi câte altele mai ai de trecut: străzi, munți, câmpii, oceane, bălți și râuri se aștern toate la picioarele tale, tu aventurierul, tu, călătorul cu tolba încărcată de nori pufoși, amintiri și vulturi.

FOTOinterpretatio: Teo Zehan, Hornet Marcel, Lorand Petruska

Teo Zehan

Teo: Un lucru pe care îl învățăm, mai devreme sau mai târziu, e că nu putem fugi la nesfârșit de viață și de toate provocările pe care aceasta ni le aruncă în față. Nu putem închide ușă după ușă și nu putem pune lacăt pe suflet cu scopul de a ne feri de trăiri și de necunoscut. Uneori, ne este greu să dăm frâu liber existenței, așa imperfectă și plină de hibe cum e ea. Dar oricâte măsuri de siguranță ne luăm, toate sunt inutile în final, pentru că viața tot ne prinde din urmă. Și cu cât realizăm asta mai repede, cu atât ne putem bucura mai mult de toate surprizele pe care aceasta ni le poate oferi.

Marc: Verde crud. Porți închise. Puțină teamă de a apăsa clanța, pentru că, dacă e închisă, intervine dezamăgirea. Dar dacă se deschide, va fi entuziasmul de nou, de cunoaștere, de descoperire. Decizii. Mereu trebuie să riscăm. Dacă e închisă, dezamăgirea ușilor închise ne stimulează sa căutăm altele deschise sau chiar să le deschidem noi. Se vede timpul trecut peste ușa din metal, deși natura e mereu tânără, în fiecare an renaște. Cum suntem noi. Orice ușă închisă ne face să renaștem.

Lorand: Poarta spre tinerețe.

Hornet Marcel Alexandru

Marc: Toți avem demonii care uneori ies la iveală, trebuie doar să știm sau să învățăm să îi ținem sub control. Uneori se definesc prin izbucniri, prin momente antisociale, depresie, sau alcool. Eu, cel putin, am știut să îi țin ascunși cu alcool și depresie, iar toată depresia am încercat să o canalizez în artă. Depresia nu constă în a fi supărat sau trist… uneori se caracterizează prin artă, în spatele unei melodii, picturi, fotografii, cărți, mereu va sta depresia. Trebuie doar sa știi să îți îmblânzești demonii.

Lorand: Inocența pe care și-au pierdut-o copiii în sălile de clasă, încercând să scape.

Teo: Dacă aparatul foto ar putea pătrunde în ungherele cele mai întunecate ale minții, probabil ar captura o astfel de atmosfera sumbră. Aici se ascund fricile, regretele, precum și toată tristețea care uneori poate să devină copleșitoare. Important este să nu negăm existența acestor locuri, ci să le aducem din când în când la lumină, pentru a putea aprecia cu adevărat ce înseamnă, prin comparație, fericirea.

Lorand Petruska

Lorand: Frumusețea serilor de vară, încercând să fie cuprinsă într-o singură poză.

Teo: E una din acele seri de vară în care nimic altceva nu mai contează, ci doar “aici și acum”. Râsete sincere îți umplu inima de drag de viață și decizi să capturezi momentul și să imortalizezi o clipă care altfel s-ar pierde printre celelalte clipe fericite. Din grabă, n-ai focalizat-o, dar nu-i nicio problemă. Timpul, uneori, nu are răbdare pentru fotografii regizate. Iar viața, cel mai adesea, nu are nevoie de ele.

Marc: Are legătură cu o tipă la care a ținut sau ține mult. Ea e în ceață, blurată, cu zâmbetul pe buze. Este conștient că a pierdut-o sau o va pierde, ori nici nu a fost a lui. Deși e doar un vis, un vis de care e îndrăgostit, nu va deveni niciodată realitate. Sau nici nu a fost vreodată realitate.