Vă invităm la următoarea noastră conferință mezoartistico, va avea loc pe 7 septembrie.
Încă de când ne-am lansat ca proiect în 2019, visul nostru a fost să aducem oamenii împreună. Triada proiectului fiind formată din artă, literatură și psihoeducație, vrem să organizăm o conferință care să le îmbrățișeze pe toate, dar în cel mai liber și neorchestrat mod.
Ne adunăm, așadar, pe 7 septembrie ora 14:00, la Pietrele lui Solomon, zona Junii Curcani, pentru a crea, afișa și celebra arta și literatura împreună. Partea de psihoeducație va fi rezultatul diseminării campaniei noastre de promovare și apărare a sănătății mintale în desfășurare, dar și al socializării armonioase.
Adu-ți cu tine materialele, culorile și agendele preferate și hai să ne bucurăm împreună de natură!
La Pietrele lui Solomon se ajunge cu autobuzul nr. 50 și are bănci și mese, dar poți să-ți aduci și pătura de picnic. Se poate veni cu mâncare și răcoritoare. Nu se percep taxe de participare pentru acest eveniment. Este destinat oricăror vârste.
Vă puteți înscrie printr-un mail la mezomorfro@gmail.com, pentru a rămâne în contact legat de desfășurare, precum și de locația exactă.
În situația în care vremea va fi nefavorabilă, o să revenim cu un update în perioada apropiată.
Posterul a fost creat de Naomi Bîldea.
Despre conferința mezoartistico din 8 iunie
Echipa mezo s-a întâlnit vara aceasta la Pietrele lui Solomon perfect pregătită de făcut artă împreună cu alți creativi. Tiberiu a venit tocmai din Iași, o să puteți să îi lecturați experiența personală a acestui ”sejur” mai jos.
Ideea noastră de conferință în aer liber se distanțează mult de cadrele exhaustive din ultimii ani reprezentate de platforma Zoom, de marile conferințe cu anxietatea și mai mare de pe scene, de vorbit la microfon și făcut prezentări formale. De ”să nu cumva să greșim sau să ne bâlbâim”.
Este nevoie să ne adunăm în cel mai simplu mod, iar asta pentru a finaliza cele mai complicate lucrări ale noastre. Cu toții am avut momente în care ne-am tergiversat proiectele, iar eu simt că într-un astfel de cadru de întâlnire artistică se poate atinge cel mai bine claritatea lăuntrică. E ca meditația colectivă: se creează un cadru puternic, un lanț al energiei date de la unul la altul. La noi la mezoartistico a fost, de asemenea, ca un câmp energetic creativ: s-a pictat, brodat, s-au confecționat bijuterii, s-a scris, s-au citit poezii din Antologia Atoma Art Community și, evident, s-a făcut caterincă.
Dar să începem cu începutul: am plecat cumva în întârziere, având atâția musafiri din mezomorf la premisă, așa că am început în același timp în care mă grăbeam să primesc apeluri. Participanții m-au anunțat că șoferul de autobuz a dat toți călătorii jos la Maternitate și n-a mai continuat drumul până în Șchei, deoarece era drumul blocat. Am înroșit puțin firul (readuc expresia asta din 2000 la viață) și m-am asigurat în același timp cu toți ceilalți că se poate ajunge cumva-cumva la Pietre. Șoferul nostru a reușit să facă un ocol pe partea cu Olimpia și am sunat după să dau de știre mai departe. A fost aventuros, dar și de speriat. Pe lângă faptul că mi-a fost frică de vreme, era cu adevărat s-o pățim.
Am ajuns și am urcat pe partea aceea unde se dau oamenii iarna cu săniile de sus-sus și nu se opresc până jos. Mi-am pus în minte să fac și eu asta, dar n-am sanie. Așa că am ocolit grătarele sfârâinde și am ajuns la zona Junii Curcani, loc împrejmuit și destul de intim, cu atâtea mese și bănci de poți lejer să-ți faci nunta acolo, dar un loc fără semnal.
Am aranjat toate materialele de creație pe care le-am adus pe masă, m-am agitat încolo și încoace, iar când îmi verific telefonul, văd mesaje pe Whatsapp de la Artemiza și Bogdi, cum că nu găsesc locul. Am ieșit de la zona noastră, m-am cățărat pe cea mai înaltă culme, am dat să sun, n-a mers până a mers, ca printr-o minune, așa că ne-am dat întâlnire la izvorul acela mic de lângă stânca aia mare pe care o vezi în fotografii. Zona Junilor Curcani este paralelă, pe drumul unde te dai cu sania și schiurile. Are și un panou mare.
Când m-am întors cu cei doi, lumea deja se apucase de câte ceva. S-a pictat cu ajutorul frunzelor, s-a căutat pe Pinterest, am dat pânze de la unul la altul ca să creăm ceva colectiv, ne-am folosit până și de modalitatea aceea prin care făceam fluturi la grădiniță:
Am uitat să menționez faptul că atunci când am ajuns era deja un băiat cu laptop și căști care scria acolo, deci ne-am potrivit de minune. L-am lăsat să creeze și i-am oferit la plecare câteva stickere. Între timp, am mai avut oameni pe lângă noi care luau micul dejun, dar noi tot sufeream după micii pe care nu i-am făcut, așa că i-am pictat.
Dacă Tiberiu a menționat că era căldura mare, mi-aș permite să-l contrazic. Avem mare noroc cu multitudinea locurilor din jurul Brașovului unde poți să mergi și să ai parte de răcoreală sau pur și simplu să-ți pui hamacul după o zi obositoare de muncă (ex: Forestier în Noua, pădurea cu intrare din parcul Lacul Noua, Dealul Lempeș – porțiunea din Bod dar și cea din Sânpetru, pădurea din Răcădău, împrejmuirile Cetățuii, etc).
Ce e arta, dacă nu un pumn imens de vitamine? Am avut ocazia să ne unim într-un scop terapeutic, întorcându-ne și la ”educația plastică” din clasele primare, căci aud tot mai des ”vai, n-am mai făcut asta de când eram la grădiniță” când mă găsesc cu participanți la atelierele mele de artterapie, dar am putut să ne și bucurăm de un colectiv armonios. Dacă arta e terapeutică iar socializarea eliberatoare, combinația între cele două te efervescentează.
Nu excludem posibilitatea grătarului în viitor și suntem în proces de a ne achiziționa un generator, pentru a ne ocupa și cu alt tip de activități – eu aș vrea să aduc mașina de cusut și chitara cu ampul. Să vezi atunci conferință mezoartistico!
Până data viitoare,
a voastră Florentina-Ramona Andrei Dragu
Ionuț-Tiberiu Balan: Pe 7 iunie, am ajuns la Brașov obosit. Pînă să urc în tren din Iași, nu am reușit să dorm nici măcar o clipă. Dimpotrivă, entuziasmat de o călătorie pe care o așteptam deja de ceva vreme, am rămas cu ochii aruncați ba spre tavan, ba spre geam, cu speranța că urmează să se lumineze cît de puțin, ca un semnal de plecare. Ca un far care avea să mă ghideze spre depărtări pe care deja le cunoșteam.
Am ajuns la gară cu 30 de minute înainte de plecare, însă am preferat să urc și să mă fac cît se poate de comod. Pînă la urmă, trenul de la Iași și pînă în Brașov face nouă ore jumătate, timp suficient în care să dorm, să mă trezesc, să beau apa care speram că rămăsese rece după ce am scos-o din congelator și să ajung la timp. Dar, așa cum se întîmplă de cele mai multe ori cînd ne planificăm ceva, orice, Legile lui Murphy, una singură, în fapt, ne spune că Dacă ceva poată să meargă prost, va merge. Și, cum deja putem presupune, locomotiva a fost cea care a renunțat la a trage vagoanele aproape goale peste colinele dintre Târgu Trotuș, Sfântu Gheorghe și Brașov. Astfel, printr-o nenorocită întîmplare, am ajuns la Brașov cu jumătate de oră întîrziere.
Prima seară a fost seara de „antrenament”, înaintea Conferinței Mezoartistico de Artă, Literatură și Psihoeducației. Discuții lungi și vii alături de oameni pe care, deși nu i-am întîlnit vreodată, mi-erau deja dragi. A fost și prima dată cînd am întîlnit-o pe Ramona, fondatoarea Mezomorf, și pe soțul ei, Cosmin. Oameni dragi cu care am rîs cît pentru luni întregi.
Pe 8 iunie, în jurul orei 15, a început Conferința propriu-zisă, în zona Pietrelei lui Solomon, la vreo cinci, poate șapte kilometri de centrul Brașovului. În fapt, conferință e puțin spus. Dacă începutul a fost timid, cunoscîndu-ne prea puțin ca să riscăm conversații inconfortabile, în cîteva minute – starea generală se schimbase. În rîndul celor 13 oameni care s-au adunat pentru artă și pentru a crea, mi-ați putea reproșa că apăruseră bisericuțele. Așa ar putea să pară din depărtare, însă, în esență, n-a fost decît o conversație permanentă, o discuție în care adeseori partenerii discuției se schimbau. Și artă a fost și cuvinte au curs. S-au împărțit foi și culori, creioane și pensoane. S-a vorbit cît pentru un veac, despre cele mai diverse subiecte: de la teroarea comunismului și cum încă ne bîntuie o amintire brutală a lui, către Dorna, tărîmul absurd în care modernitatea și trecutul se completează; micii, legendara mîncare pe care am „anexat-o” bucătăriei românești și, cum să uităm, despre noi și durerea noastră. Am ajuns acolo crezînd că știm suficient despre durere pînă să înțelegem parțial cîtă durere se plimbă în jurul nostru.
La finalul întîlnirii noastre, am găsit înșirate pe masa locului nostru de relaxare, forme de artă la care nu ne-am fi gîndit atunci cînd a fost propusă Conferința. Mici bijuterii lucrate de mîinile Elenei în fața cărora nu puteam decît să mă bucur, pictura lui Mihai lucrată, în ciuda căldurii greu suportabile (dar, contrar caniculei din oraș, acolo – la granița dintre cer și pămînt, numai Dumnezeu știe cum a pocnit din degete să se lase răcoarea), cu precizie și atenție; broderii, desene și versuri. Dacă n-aș fi știut unde sînt și ce se întîmplă, aș fi crezut că sînt într-o cafenea artistică, unde arta trebuie să zboare efectiv prin aer între artiști și unde ne simțim ca acasă. O casă specială, unică, și dacă ni se permite a spune, o casă departe de casă.
Am plecat de la Pietrele lui Solomon purtînd începutul unor prietenii pe care aș vrea să le cred nemuritoare. Iar a doua zi, după o noapte nedormită în care am alimentat prieteniile cu necesarul combustibil pe care, în general, îl numim puncte în comun și care s-a născut acolo, în munții Brașovului prin care respiră și pădurile Dornei, am plecat spre Iași. Entuziasmat de ce tocmai se petrecuse, trist că se terminase și plin de speranța că astfel de evenimente se vor mai repeta, am adormit. M-am trezit speriat de hărmălaia din jurul meu. Tocmai intrasem în oraș. O secundă, nu știam ce tocmai se întîmplase și am crezut că a fost doar un vis. De atunci, a rămas un vis pe care-l amintesc drept o rugăciune, că poate dă Domnul să mai avem parte de așa ceva.
