Adina Voicu (@a_din_a_) este unul dintre numele care mi-au răstălmăcit ceea ce știam despre poezia contemporană. Face parte din suita artiștilor care apar în Tuș Zine 5 și s-a întâmplat să ne cunoaștem chiar după ce avusesem procesul de selecție în urma unui Open Call, fără să știu pe moment că trimisese vreun poem. Mi se pare nedrept faptul că nu auzisem sau citisem înainte versuri scrise de ea și mă bucură că ne mai împărtășește câteva și în Mezomorf.
Poezia Adinei este ancorată în emoțiile persistente, a căror amprente retrospective construiesc straturi și straturi de explorare a relațiilor dintre sine și permeabilitatea realității. Temporalitatea ei expresivă este ceva ce nu m-am gândit până acum că ar putea să funcționeze atât de bine, însă încadrările surprinzătoare de stări și percepții pe care le modelează oferă o experiență pe cât de vie, pe atât cuprinsă de o imersiune detașată.
În POEMOsapiens sunt în prim plan poemele pe teme date, nelipsind asocierile artistice. POEMOsapiens include inspirație pe mai multe planuri, precum și genul acela de motivație care te determină să te apuci și tu să scrii/să asculți piesa x/să citești cartea x după ce ai dat de articolul acesta.
Primul poem scris care te-a făcut să ai încredere în abilitățile tale asupra poeziei
/mi/
Instalația retro a unor beculețe dintr-un bar dărăpănat,
Gustul bilei dintr-un Marlboro mentolat,
Dacă îmi e permis din amintiri să adaug
și un dor a ceea ce ar fi putut fi;
Concluzia acestor trei versuri: un sărut
cu gust umami pe capota Golfului tău IV.
Îmi tremurau picioarele știind câte persoane aveau să ne vadă,
Conceptul de primă iubire nu se poate regăsi
sub aceleași cuvinte în memoria nimănui.
De timpuriu fetele sunt îndoctrinate în a crede că
Deja la treisprezece ani știi totul despre
dragoste, băieți și preocupări artistice.
Barbie de pe ecranul de 4:6 niciodată nu ar fi făcut primul pas,
Prea multe prințese Disney sunt ireal de iertătoare,
Iar bunica ta îți va spune să lași capul în jos, ca sa-ți fie mai bine.
În conformitate, două probabilități le stau acestora în cale:
Aparțin cultului căutător de Feți-Frumoși,
Ori fac parte din rebeliune: nu cred în idile, bărbați onești
sau femei care au o voce și nu sunt văzute ca o amenințare.
Dacă aceste tinere au noroc, pot învăța singure
A zâmbi,
A râde,
Mai important,
că nu au nevoie de cineva să le valideze.
Fără să le anunțe nimeni, vine cineva ca tine.
Uită de propriile lor reguli de dating,
Organizarea și pașii mici, temeinici, aparțin trecutului
Un nou orizont se deschide în fața lor,
tu nu ești my wannabe jumătate
ce se bate cap în cap cu standardele feministe.
Tu-mi devii și prieten și partener
Și stație la care aștept să cobor.
Și ceai pe care-l beau dimineața.
Și supă instant ce devine deliciu după o lungă foame îndurată.
Și somn lung așteptat într-o zi de weekend.
Și cântec pe care dansez singură în bucătărie.
Tu ai două litere dar însemni atâtea pagini,
Îmi ești alegere de viață în fața căreia
nu mai dețin orgoliu.
Pentru că de când există „suntem”,
copilul din mine nu se mai ascunde după haine negre.
Un poem care reflectă o puternică emoție de moment
În drumul meu mi-am pus singură o bornă kilometrică
„ssshhh, ssshhh,
Nu o să te audă nimeni!”
Aceasta a fost printre primele lecții primite despre nedreptate,
atunci când am fost pusă la colț,
între blocuri, la etajul șapte, lângă o imprimantă HP.
Promisiunea făcută atunci avea să aducă
nerezonabil liniște
fără să îmi dau seama de fapt că atunci
când vrei să înaintezi treizeci de pași,
nu o poți face dacă nu te-ai iertat.
Reflexe necondiționate sau mecanisme de apărare,
colanții negrii nu își mai aveau locul în garderoba mea,
cum 14 februarie a avut de suferit
efectul unei variabile independente: U.R.Ă. .
„shhh, shhh,
Nu ai auzit nimic, doar ți s-a părut!”
Aveam deja să cred că știu tot ce-i de făcut,
punând un zid de iederă în spatele meu și
refuzând cu orice preț
Căldura,
o crăpătură care
să îmi amintească
de fapt
ce înseamnă
fericirea.
Știi cum să o obții dar nimeni nu te învață ce să faci
atunci când îți fuge de sub picioare,
nu există un frâu cu care
să o ții lângă tine
căci dacă ar fi fost,
nu mi-ar mai fi luat atât de mult să o găsesc de fapt
în mine
după ce crezusem mult timp că va reveni
prin gesturi grandioase, liste minuțioase și impulsuri de moment.
Tot timpul fusese într-un sâmbure de caisă
localizat între cele două greutăți ale pieptului meu.
„shh, shh,
De acum pot să aud singură ce simt!”
Pasul îmi ajunge unde mintea-mi era doar cu gândul,
sunt mai tânără acum
decât m-aș fi simțit la șaisprezece ani,
doar ce aș fi putut să îmi închipui la acea vreme
cum o să alerg sub steagurile curcubeului
emoționată,
cum lacul apropiatei periferii avea să mă găzduiască
pe ponton
îngândurată.
Cel mai aproape de mine aveam să mă găsesc sub copacii Cișmigiului,
pe o pungă de rafie sponsorizată de Mega Image.
Nu ai nevoie de acțiuni mărețe
să poți spune că ești nemărginit
pe o planetă de-a dreptul neînsemnată.
În drumul meu mi-am pus singură o bornă kilometrică,
o pot vedea dacă iar nu o să mai aud
și deja știi cum aveam să mă simt
la finalul acestei povești:
liberă.
Un poem experimental sau din afara zonei personale de confort
Poarta casei a rămas cu urme de rugină
Una din cele mai dificile zile din calendar
rămâne întipărită pe veci atunci când
vine un moment în care tu intri pe poartă
și mama ta se va uita la tine.
Fără ca tu să îi spui nimic,
ea va simți cum copilașul ei s-a ascuns.
Inițial, va crede că i se pare, după realizează adevărul: a dispărut
iar un coșmar latent pune stăpânire pe conștiință.
Păreau prea îndepărtate aceste zile
ca să vi se întâmple vouă.
Va pune afișe prin casă cu „PIERDUT”,
recompensa: cele mai calde brațe
și o mulțumire
că încă poate fi de folos
prin iubire și ocrotire
sufletului ce-i bucată dintr-al ei.
Ce n-ar da cât doar
să poată auzi din colțul holului un strigăt de ajutor
și să lase tot deoparte: Mami, unde ești?
Am nevoie de tine!
(Se lasă o negură. E liniște)
Așa cum căutăm motive și ele sunt sub ochii noștri.
Așa cum căutăm un sens, o ușurare, o speranță.
Simțim un fior frivol- e doar copilul interior, ascuns
între cele mai adânci peșteri dintre realitate și simțire.
Deznodământ: se va întoarce în brațele ei.
Trei poeme care te definesc și câteva lucrări artistice pe care le poți asocia cu acestea (literatură, teatru, muzică, artă vizuală etc.)
1. simt de parcă ar trebui
mă simt de parcă ar trebui să fiu la mare
plaja sub apus și marea cu sare
eu sar în valuri cu ghemotocul din stomac
căruia nu i-am mai dat de mâncat
de zile-ntregi
mă-ntorc acasă
promit să-mi cumpăr singură flori
promit să nu mai stau acasă
promit să dau
volumul mai tare la maxim de tare la tot
ce înseamnă viață.
Poem din grații muze armonii – Petra Torsan; Ediție sonoră
Poem asociat cu melodia (Don’t Fear) The Ripper de Blue Oyster Club
2.
Nu mai sunt femeia bizară
care nu vorbește,
nu se oprește,
nu are bicicletă- câine- curaj,
mama care nu împarte prăjituri în parc,
nu își arată genunchii, părul, originea.
Sunt ceea ce trebuie să fiu,
o jumătate de față responsabilă care nu răsuflă,
nu atinge,
nu contaminează.
În sfârșit o străină la locul ei.
Poem de Tatiana Țîbuleac
Poem asociat cu această fotografie realizată de Mălina Norocea
3.
***
cred că e greu să scrii poeme
uitați-vă de cîte ori nu le iese celor
cărora ar trebui să le iasă
dar mai cred și că nu e ușor
să înghiți otravă să cucerești vîrfuri montane
să străbați înot Canalul Mânecii
și totuși toate acestea sunt realizări omenești
de aceea îmi mai iau inima-n dinți încă o dată
Halina Poświatowska – poem din volumul „Cînd vreau să trăiesc țip”
Asociat cu melodia Twist in My Sobriety de Tanita Tikaram
- De ce suntem din ce în ce mai stresaţi şi mai anxioşi?
- Karina Maria Ciociu – Interviu Ideal Self
- Câștigătorii și mini-revista din cadrul Festivalului ”Toamna Poeziei”
- Mezomorf aduce muzicienii împreună – impresii de la mezocollaboratio musica II
- Atenție, se joacă! Fotbalul feminin în România – origini (I)