Adela Silvan activează în ilustrație, pictură, poezie, animație, dans și fotografie. A terminat facultatea de arte plastice, secția foto-video la UNArte București. În prezent ilustrează cărți pentru copii și scrie poeme pentru volumul de debut. Din 2021 s-a alăturat Clubului Ilustratorilor. A participat la mai multe expoziții de grup și proiecte organizate atât în țară, cât și în străinătate. Se consideră o persoană foarte sensibilă, care se bucură de solitudine și de plimbările în natură.
Recent a încercat să iasă din sfera de confort participând de două ori la concursul de live painting și la expozițiile organizate în cadrul ART BATTLE Bucharest 2024. Momentan poemele sale au apărut în câteva antologii. S-ar bucura să încerce să interpreteze o parte din ele în fața unui public.
Adela semnează lucrarea O salată cu de toate, care i-a adus acest interviu. Lucrarea sa face parte din antologia “Sper să nu se termine frumosul din lumea asta”, rezultată în urma proiectului Ideal Self, apărută de curând prin Atoma Art Community în format tipărit și digital (descărcabil gratuit aici). Fragmente din textul lucrării pot fi găsite și la finalul acestui articol.
Ce înseamnă pentru tine “Ideal World”/”Lume Ideală”?
Pentru mine o lume ideală este o lume în care simți că ești în siguranță atunci când vei înlătura măștile. Și vei lăsa egoul în urmă. Fenomenul de bullying este complet înlăturat. În lumea ideală nu avem nevoie de etichete. Nu suntem arătați cu degetul, criticați în mod brutal, oferim respect și primim respect înapoi. Ne putem deconecta oricând simțim nevoia de la tehnologie. Nu depindem de job-uri care nu ne plac și la care ne forțăm să mergem pentru un salariu, pentru a porni o afacere proprie sau a susține ceva ce nu este doar un hobby, ci un stil de viață.
Într-o lume ideală iubirea este cea mai importantă și orice cuplu își poate exprima afecțiunea în public. Într-o astfel de lume respectăm toate ființele. Animalele nu suferă pentru dorințele noastre egoiste, nu le ucidem și nu le abuzăm. Avem grijă de noi și de mediul înconjurător. Nu ne reprimăm emoțiile, nu ne este teamă să plângem și putem face ușor diferența între solitudine și singurătate. Într-o lume ideală nu îți este teamă să-l încurajezi pe cel de lângă tine și nu te gândești că te depășește dacă-i oferi din cunoștințele tale. Într-o lume ideală orice bărbat mă vede ca pe o ființă umană, nu ca pe un alt obiect pe care îl poate cumpăra.
Ce înseamnă pentru tine “Ideal Self”/”Sine Ideal”?
În mod cert este sinele pe care l-am ascuns cât se poate de adânc după pereții ridicați din pricina traumelor din copilărie și după toate măștile pe care am început să le atașăm din preadolescență. Este un sine la care ne zbatem să ajungem, îndepărtând aceste straturi, acordând timp vindecării, îmbrățișând copilul interior, purtând cu mândrie fiecare cicatrice și utilizând egoul ca pe o unealtă, în loc să ne identificăm cu acesta.
Este sinele pe care îl șlefuim și îl aducem la forma nevoilor noastre actuale. Este sinele de care noi avem nevoie mai mult decât cei din jur. Cel pe care îl descoperim pentru noi înșine. Este fix ceea ce căutăm în ceilalți, dar de cele mai multe ori nu găsim, pentru că nu privim acolo unde trebuie. L-am ascuns prea bine după obiceiuri nesănătoase, relații toxice și teama de eșec. Este tot ce vrem să vedem în lume. Tot ce admirăm în mod sincer și tot ce ne va ajuta să păstrăm oamenii potriviți în viața noastră.
Care a fost prima creație de care îți amintești și ce semnifică pentru tine acum?
Prima creație de care îmi amintesc este un desen vechi, de când aveam doar 4 ani. Pe atunci încă nu mă apucasem de scris. Dar mă exprimam cu ușurință prin imagini și visul meu era să pictez și să desenez pentru tot restul vieții. Desenasem un personaj cu părul creț, despărțit de o cărare pe centru, purtând pantofi, rochie și pălărie roșie. Le-am mărturisit părinților și educatoarei că tocmai am desenat cea mai frumoasă fată din lume, însă ei au declarat că e cam urâtă și au încercat o intervenție peste propria creație, doar din dorința de a repara lipsa simetriei.
Nu le-am permis să traseze nici măcar o linie și m-am supărat pe moment. Nu au remarcat faptul că acela era un autoportret. Deși în cea mai mare parte a copilăriei am purtat aproape în permanență roșu din cap până-n picioare și am avut părul lung și creț. Din acea clipă nu am făcut alt autoportret până la liceu, când am devenit o idee mai blândă cu propria persoană. Dar am desenat mai mult ca oricând, iar pe spatele lucrărilor scriam poezii scurte.
Prima poezie pe care am scris-o a fost pentru mama. Deși tot ce am reținut e că avea două strofe și că a fost cadou de mărțișor. Nu am idee dacă a păstrat-o.
În acest moment, desenul cu personajul meu costumat în roșu, pe care din păcate nu îl mai dețin, reprezintă acceptarea și iubirea de sine, alături de hotărârea de a face în continuare artă, sărbătorind frumusețea și autenticitatea din spatele tuturor imperfecțiunilor. Cred cu tărie că arta nu este menită să corecteze defectele. În schimb, ne modelează percepția asupra lumii exterioare, dar mai ales asupra celei din interior.
Fiecare artistx are un univers interior. Cum l-ai descrie pe al tău?
Aceasta este o întrebare care mă pune puțin în încurcătură. Pentru că nu pot spune că există ordine în universul meu interior. Deși am cercetat pretutindeni încercând să găsesc o formă de armonie. Ce găsesc în schimb este foarte mult haos. Și un dans nesfârșit între umbră și lumină. Dar și o ploaie de culori însoțite de o muzică stranie sau uneori de strigăte de agonie ori de liniște deplină. Am acceptat în final haosul și contrastul puternic.
Totuși, întotdeauna am zărit o frumusețe aparte, acolo unde mulți au văzut dezastru. Cred că universul meu interior seamănă cel mai mult cu o pădure deasă și întunecată. În care are loc o furtună puternică, iar unicul adăpost este una din căsuțele acelea de carnaval, mereu plină de lumini colorate și-n care se găsește un labirint de oglinzi. Iar în majoritatea poți să vezi o realitate deformată. Dar pe lângă asta, oglinzile au rolul unui portal ce mă poate transporta în funcție de cât de tare-mi amplific emoțiile.
Consider că este un univers interesant, încărcat de povești, amintiri pe care le retrăiesc, plin de elemente din copilărie, adolescență și desigur, din viața de adult. Cine m-a întâlnit, probabil nu mă va asocia unui astfel de univers. Dar mereu le-am spus oamenilor că în interiorul unei persoane creative se întâmplă mai mult decât au timp să-și închipuie.
Care a fost cel mai semnificativ sprijin primit în parcursul tău artistic?
Această întrebare mă pune serios pe gânduri. Probabil pentru că îmi doream enorm să zic că sprijinul principal a fost familia. Însă cu familia am avut mereu o relație încurcată și nu prea au aprobat sau nu au înțeles ce încerc să transmit prin creațiile mele, indiferent că este vorba de text, pictură, ilustrație, artă video sau fotografie. Nu pot spune că s-au împotrivit 100%, dar cu siguranță nu m-au susținut așa cum aveam cu adevărat nevoie.
Din fericire prietenii apropiați, colegii de facultate, anumiți profesori, artiști, scriitori și desigur, publicul pe care l-am adunat au fost și rămân în continuare sprijinul principal. Alături de ei am purtat discuții sincere și m-au ajutat să nu renunț la visul meu. Am primit în mod constant încurajări. Dar cel mai important este faptul că mi-au reamintit de fiecare dată că la finalul zilei, când rămân eu cu mine trebuie să simt că aș continua pe acest drum indiferent de greutățile întâmpinate sau de câștigul financiar. Acești oameni mi-au arătat foarte clar că eu de fapt scriu și desenez pentru mine. În timp ce ei observă și îmi analizează călătoria și mesajele pe care încerc să le aduc la suprafață.
Nu pot spune că aceste mesaje au fost mereu primite prea bine. Știu deja că atunci când am tratat subiecte lgbt sau diverse subiecte delicate, precum depresie sau suicide, m-am confruntat cu mesaje încărcate cu hate. Au fost momente în care o parte din public s-a retras până când a devenit invizibil. Dar din fericire au apărut oameni noi în viața mea, care mă privesc, înainte de toate ca pe o ființă umană, nu ca pe artistul ce trebuie să le atingă așteptările în permanență și care nu are dreptul de a urma o direcție diferită. Mă bucură faptul că de fiecare dată când am simțit că pic, universul mi-a scos în cale încă un susținător și acest lucru m-a determinat să mă ridic. Deoarece știu că voi continua să întâlnesc oameni extraordinari alături de care pot crește.
Care a fost cel mai puternic obstacol întâmpinat în acest parcurs?
Cu ani în urmă cred că spuneam lipsa de susținere reală din partea familiei, care nu vede arta așa cum o văd eu și pentru care arta este cel mult o afacere, însemnând că nu își are rostul dacă nu îți aduce mulți bani. Când pictam eram criticată pentru că fac tablouri ciudate. Iar când m-am apucat de scris nu prea m-au luat în serios. Cel puțin până când am menționat despre diverse experiențe care țin de comunitatea lgbt. Mereu am ignorat când mi-au reproșat să nu pun arta pe primul plan și să caut un job stabil.
Totuși, acesta este un obstacol destul de comun în rândul scriitorilor sau artiștilor care fac parte din familii ce nu practică un domeniu creativ. Un obstacol ceva mai personal pot spune că mi se părea dislexia. Multă vreme m-am gândit că nu mă voi ține serios de scris din pricina sa. Deși eu până la facultate nu mi-am dat seama că problema mea are un nume. Am acceptat că sunt nevoită să scriu lent și că trebuie să-mi verific textul de foarte multe ori. Până la urmă nu este atât de grav, dar când te tot ciocnești de termene limită devine un pic enervant.
În final am realizat că eu rămân obstacolul cel mai greu de depășit. Sunt un critic foarte aspru cu mine; analizez peste măsură și devin obsedată să iasă totul perfect. Cred că mă suprasolicit, deși nu este necesar. Ajung des la un număr mare de nopți nedormite și continui să fiu obsedată de cele mai mici detalii. Acest fapt se datorează incapacității de a înceta să mă compar cu scriitori și artiști pe care îi admir, cu toate că mă simt neînsemnată pe lângă ei, mai ales dacă sunt mai tineri decât mine, dar au o carieră mult mai strălucită.
Plus că există această reținere pentru anumite teme de care mă tot feresc. Și mă enervez foarte tare că nu le-am explorat încă. Eu știu că fiecare reținere și teamă vine din copilărie și din relația cu părinții și rudele apropiate. Dar încă nu am găsit un mod de a trece peste frica de eșec.
În cadrul “Ideal Self” am primit multe lucrări ce reflectă procese de contemplare a sinelui și de identificare a rolului acestuia în lume. Încotro crezi că se îndreaptă sinele tău artistic și rolul său în ecosistemul social?
Sinele meu artistic se află într-o transformare permanentă. Consider că este un lucru bun și firesc. Mai ales că prin intermediul scrisului m-am apropiat mai mult de oameni și mi-am permis să realizez conexiuni autentice. De fapt, scrisul a fost cel care mi-a adus oamenii potriviți în viața mea.
Nu neg că a existat mereu această teamă de eșec, greu de înlăturat. Cred că orice artist se confruntă cu această teamă. Este inevitabilă, mai ales când societatea pune foarte multă presiune pe noi și de multe ori părem dezorientați. Indiferent că suntem mai tineri sau mai înaintați în vârstă, cât timp activăm într-un domeniu artistic, ne vom confrunta cu o criză de identitate. Ne zbatem să aflăm poziția noastră în această lume, încotro ne îndreptăm, ce susținem, ce ne dorim să transmitem și care sunt schimbările de care avem nevoie. Eu am ajuns la concluzia că aș vrea să abordez mai multe teme queer și feministe. Deși acest lucru înseamnă că voi avea nevoie de un public nou. Consider că am evoluat și îmi permit să fiu cu adevărat vulnerabilă. Reținerile nu își au locul, în special când aceste subiecte reprezintă o parte importantă din viața mea.
Cum și cât de mult ieși din zona ta de confort, din punct de vedere artistic? Ce ai vrea să explorezi și nu ai curajul încă, tematic sau tehnic?
Spre surprinderea mea, în ciuda faptului că nu sunt cel mai mare fan al schimbărilor, în special din pricina anxietății și atacurilor de panică, în ultimii 3 ani am făcut schimbări serioase din punct de vedere artistic. Am început să ilustrez cărți imediat după ce m-am alăturat Clubului Ilustratorilor. Deși până atunci făceam ilustrații simple pentru un site sau ilustrații înrămate pe comandă, am realizat primul decor din carton și am organizat pentru prima oară o expoziție de grup. Cu toate că am evitat mult timp, am învățat cum se pictează corect pe textile, testând diferite tipuri de material și vopsea. Pot confirma că am pictat până acum peste 100 de tricouri, fiecare având rolul de a spune o poveste.
O altă schimbare majoră a fost faptul că am început să particip în mod constant la diverse voluntariate. Și am ținut ateliere pentru copii. Dacă e să spun sincer, mereu am emoții în preajma celor mici, fiind destul de imprevizibili. Cel mai mult am ieșit din zona de confort în momentul în care am ajuns să vorbesc în public la diverse evenimente. Cu toate că mă panichez foarte ușor pe scenă. Dar știam că trebuie să fac și așa ceva mai devreme sau mai târziu. Astfel, am luat parte de două ori la concursul de pictură live ART BATTLE. Am participat recent la seri de poezie, la open mic și o singură dată la un concurs de slam poetry. Unde m-am ales cu sfaturi foarte bune. Pe lângă toate acestea, textele mele au devenit mai sincere. Fără reținere și cumva nu mai există această teamă de vulnerabilitate.
Aș vrea să prind curaj pentru a scrie mai mult despre identitatea de gen, explorarea, dar și negarea sexualității, relația dintre părinte și copil queer, efectele autismului, ocd, fobii neobișnuite, rasism, violență sexuală, depresie și alte teme de care m-am ferit mult timp. Nu am scris niciodată un roman. Zona mea de confort a fost în permanență poezia, însă m-aș bucura dacă voi face și acest lucru.
În afară de asta, cu toate că o bună parte din colegii de facultate au încercat deja, aș vrea să realizez câteva fotografii nud, pe care le voi folosi drept referință pentru tablouri. O altă dorință este să combin poezia performativă cu shibari (arta legatului cu sfoară). Însă momentan nu mă pricep prea bine în acest domeniu.
Care e relația ta cu alți artiști din scena locală? Există persoane pe care le apreciezi sau care te inspiră în mod special?
În primul rând, port o admirație deosebită față de toți membri din Clubul Ilustratorilor, a căror activitate m-a influențat enorm și m-a determinat să urmez o carieră ca ilustrator de carte. În al doilea rând, apreciez absolut toți artiștii și scriitorii din comunitatea Decopertat Constanța, unde am descoperit un nou acasă. Sunt o comunitate minunată, plină de oameni talentați de toate vârstele, alături de care mă simt extraordinar la serile de poezie. Sau pur și simplu comunicând în mediul online.
Mai sunt câteva persoane din Constanța care m-au inspirat în mod deosebit. Precum Andreea și Costin Sturzea. Doi artiști extrem de talentați, pe care i-am cunoscut la Centrul Open Doors. Unde am descoperit terapia prin artă și unde am făcut voluntariat câteva luni. Aceștia m-au ajutat să organizez pentru Clubul Ilustratorilor prima expoziție de grup la malul mării. Și m-au invitat mereu la evenimentele centrului. Până acum toate peisajele și portretele lui Costin mi-au vorbit. În general am revinit la Open Doors pentru a-i fotografia tablourile din pură plăcere. Îmi pare tare rău că centrul se va închide în curând.
Tot din Constanța este și doamna Anca Pașa Deaconu. Un artist plastic complex și fosta mea profesoară de pictură de la Palatul Copiilor. Din fericire am reluat legătura cu dânsa după terminarea facultății. Și de atunci îi tot urmăresc activitatea la galerii și în mediul online. Mereu am simțit că are o vorbă înțeleaptă să-mi comunice, atât direct, cât și prin lucrările sale.
În București mă înțeleg foarte bine cu scriitorul Ionuț Iamandi, pentru care am ilustrat în alb-negru două cărți în 2021, respectiv 2024. Datorită domnului Iamandi am avut plăcerea de a parcurge și de a ilustra texte dedicate adulților și adolescenților și am descoperit mai multe despre lumea șahului și cultura asiatică. Dânsul a fost foarte drăguț și m-a vizitat la prima expoziție de la Weekend Sessions. Și chiar m-a menționat în o parte din articolele sale legate de lumea artei. Recent ne-am revăzut în capitală și am aflat că vom colabora încă o dată. Pot confirma că ard de nerăbdare să aflu detalii despre noul proiect.
Aș mai vrea să aduc vorba despre Adina Huțanu, ilustratoarea mea preferată. Ne-am întâlnit în persoană prima oară când am participat la Weekend Sessions, la Grădina Botanică din București. Eu îi urmăream deja activitatea online, deoarece îi îndrăgesc stilul și rezonez foarte mult cu tot ce ilustrează. Mai ales că imaginele create de mânuțele ei mă relaxează și-mi liniștesc complet sufletul. Întâmplător, avem câte ceva în comun: iubim natura, nu păpăm animale, ascultăm Ada Milea și lucrăm atât tradițional, cât și digital. Sper ca viitorul să îmi aducă o colaborare cu ea și să ne revedem la cât mai multe evenimente.
Ce te îngrijorează cel mai tare în momentul de față, legat de artă, sine sau lume?
În acest moment, legat de artă mă îngrijorează faptul că deși artiștii în general se susțin reciproc, cei aflați în afara comunității, în mare parte, încă își închipuie că arta nu are cine știe ce impact în lume și reprezintă cel mult un hobby pentru cei cu timp sau care fug de „munca reală”. De multe ori arta nu este privită ca pe o meserie. Nu este luată în serios, iar majoritatea oamenilor consideră că doar cei bogați au acces la ea. Înțeleg sentimentul, nici pe mine nu prea m-au dus ai mei în copilărie la teatru sau la muzeu. Și nici tablouri nu au cumpărat.
Mi se pare însă că există destul de multe forme de artă accesibile pentru mase. Și avem tehnologia necesară pentru a lua contact cu lumea artiștilor. Sunt numeroase reviste de artă și antologii online, care se pot descărca gratuit. Să nu mai spunem de printuri de artă la prețuri rezonabile, cărți, concerte și proiecții în aer liber. Și multe evenimente de artă cu intrare liberă.
Există totuși o problemă pe care am remarcat-o la publicul larg. Anume, acesta se așteaptă ca arta să reprezinte în permanență frumosul. Aproape că ar prefera să evite subiectele delicate. Chiar și atunci când oamenii își aleg cărți acordă mai multă atenție la copertă decât la conținut. Pe lângă asta, prea puțini acceptă arta drept o formă de terapie. Iar de multe ori, părinții își descurajează copiii să aleagă o carieră într-un domeniu artistic. Mă sperie gândul că mulți nu văd arta ca pe ceva necesar și că nu îi pot înțelege rolul. Artistul va încerca mereu să-și educe publicul, chiar dacă uneori lupta pare pierdută.
Am remarcat faptul că foarte mulți oameni evită creații originale. Și se supără dacă le refuz comenzile de fiecare dată când îmi cer reproduceri după x sau y tablou celebru, reproșându-mi că de fapt nu pot picta bine. Când vine vorba de ilustrație, majoritatea scriitorilor pentru cărți de copii se concentrează pe 2-3 stiluri des întâlnite. Și mereu întreabă dacă pot imita aceste stiluri, deși ei m-au contactat după ce și-au aruncat ochii peste portofoliu. Culmea, chiar și când vine vorba de scris, am primit „sfaturi” de la persoane care abia deschid cărți. Poate că publicul te admiră sau nu. Dar devine o adevărată problemă când traiește cu impresia că deține mai multă experiență decât tine.
Pe lângă toate acestea mă cam îngrijorează nițel și toată nebunia cu inteligența artificială, care din păcate nu prea este utilizată în mod responsabil.
Cât despre lume, mă îngrijorează poluarea, violența și lipsa de empatie sau mai bine zis, faptul că oamenii se limitează la simpatie sau la empatie selectivă. Mă simt ca un observator nevoit să privească: speciismul, rasismul, sexismul, homofobia și transfobia din jur. Iar singurele schimbări pe care le pot face sunt la mine, deși aș vrea să se extindă către ceilalți.
Ce îți oferă cea mai multă speranță, din nou, legat de artă, sine sau lume?
Cea mai multă speranță mi-o oferă gândul că arta va aduce de fiecare dată schimbări în lume. Și că le permite artiștilor să renască iar și iar. Faptul că întâlnesc tot mai mulți tineri ambițioși și extrem de pasionați de un domeniu creativ îmi umple inima de bucurie. La fel și faptul că am inspirat pe cineva prin propria creație să devină parte din comunitatea de artiști.
Dacă am ajuns până aici știu deja că nu voi renunța. De fiecare dată când zăresc un om citind în tren, altul cântând într-un pasaj, unul pictând un zid sau dansând prin centrul vechi, voi recăpăta forțe proaspete și voi continua pe un drum al autenticității.
Câteva recomandări video:
VIOLETTE | Official UK Trailer – in cinemas 3rd October
Este un film minunat, care se concentrează pe viața scriitoarei feministe, Violette Leduc.
Big Eyes Official Trailer #1 (2014) – Tim Burton, Amy Adams Movie HD
Am urmărit acest film pentru că m-a intrigat povestea artistei Margaret Keane.
The Electrical Life of Louis Wain – Official Trailer | Prime Video
Acesta este unul dintre cele mai fascinante filme despre viața unui ilustrator aparte.
O salată cu de toate [fragment]
Cercul meu strâmt a devenit mai larg
în ultima vreme;
mă înalț în văzduh cu toate culorile
fluturând și stropind norii,
întreg cerul a devenit un fel de curcubeu personal,
deși, cândva, era doar gri în jur,
iar de pe obrajii rotunzi
ștergeam ploaia tristeții
în timp ce ea curgea din abundență.
[…]
Există ordine în propriul haos.
Mă exprim liber, deschis, visez ziua cu ochii mei largi și curioși,
dincolo de acești iriși clădesc zilnic un univers nou,
nu mă simt singură în propria companie,
copilul interior s-a zbenguit și a cântat mai tare decât de obicei,
eu adun liniștită etichetele și le pun la tomberon;
nu le mai simt necesare, deși cândva au servit unui scop,
le folosesc rar, când vreau să risipesc confuzia celor din jur,
dar pentru mine nu înseamnă mare lucru,
eu sunt eu și-mi ajunge asta.