Nu mereu oamenii de pe drumul nostru sunt ca să rămână. Uneori doar ne arată ceea ce n-ar ști cum, sau că am avea nevoie să ne spună, și dispar. Oameni-povești, oameni-cometă pe drumul ce merge înainte, invariabil.
Pe drum
Drumul meu a-nceput de mult. Unii ar zice că a început când m-am născut, dar eu cred că a început abia când am descoperit ce vreau de la mine și de la ceilalți. E un drum pe care nu m-a prins niciodată locul. Un drum cu apusuri, cărți, soare, pisici, multă cafea, parfumat și viu colorat. Un drum pe care am descoperit că trebuie să te pierzi ca să afli cine ești, și că uneori drumul spre origini e, de fapt, drumul spre înainte. Un drum magic, abrupt, și care încă nu s-a sfârșit.
Uneori totul începe abrupt, fără să te aștepți. Ca un tramvai prin fața ta, într-o seară geroasă de iarnă, cu cer violet, respirație aburind sacadat și multe speranțe.
Iau orașul la pas, din împrejurimi spre depărtări. Merg pe jos, îmi rumeg gândurile, simt mirosul de flori vândute la colț de stradă și de ploaie. Plec ochii, văd o inimă săpată de ploi în asfalt. Goală și rece, biata de ea, îmi zic, și merg oftând mai departe.
Unele locuri sunt mai altfel decât altele. Cum ar fi Biserica Italiană, un loc în care, pentru un timp, toate anxietățile mele au tăcut.
Nu mi-a plăcut s-o aflu, dar acum știu că fereastra prin care intră lumina și speranța e mereu îngustă.
Sunt locuri în care mă întorc mereu. Cum e malul lacului ăstuia. Dar și momente în care nu mă mai pot întoarce niciodată. Ca ziua a cărei dovadă e fotografia asta. Locuri-depozitar de amintiri.
Un oraș frumos, pe final de vară, mi-a înghițit toată durerea. O să revin, cândva, să văd cum e el atunci când nu mai doare.
Lucreția vine din Argeș și locuiește în București, iubește scrisul, cititul, voluntariatul și fotografia. Psihologia a învățat-o să se uite altfel la ea, iar antropologia, sa se uite altfel la viață și societate. Este incompletă fără pisici, cafea, soare, flori și gablonțuri, și scrie zilnic ceva de mână.