15 foto de excepție – Lucreția Lixandru

Nu mereu oamenii de pe drumul nostru sunt ca să rămână. Uneori doar ne arată ceea ce n-ar ști cum, sau că am avea nevoie să ne spună, și dispar. Oameni-povești, oameni-cometă pe drumul ce merge înainte, invariabil.

Pe drum

Drumul meu a-nceput de mult. Unii ar zice că a început când m-am născut, dar eu cred că a început abia când am descoperit ce vreau de la mine și de la ceilalți. E un drum pe care nu m-a prins niciodată locul. Un drum cu apusuri, cărți, soare, pisici, multă cafea, parfumat și viu colorat. Un drum pe care am descoperit că trebuie să te pierzi ca să afli cine ești, și că uneori drumul spre origini e, de fapt, drumul spre înainte. Un drum magic, abrupt, și care încă nu s-a sfârșit.


Uneori totul începe abrupt, fără să te aștepți. Ca un tramvai prin fața ta, într-o seară geroasă de iarnă, cu cer violet, respirație aburind sacadat și multe speranțe.

Iau orașul la pas, din împrejurimi spre depărtări. Merg pe jos, îmi rumeg gândurile, simt mirosul de flori vândute la colț de stradă și de ploaie. Plec ochii, văd o inimă săpată de ploi în asfalt. Goală și rece, biata de ea, îmi zic, și merg oftând mai departe.

Unele locuri sunt mai altfel decât altele. Cum ar fi Biserica Italiană, un loc în care, pentru un timp, toate anxietățile mele au tăcut.

Nu mi-a plăcut s-o aflu, dar acum știu că fereastra prin care intră lumina și speranța e mereu îngustă.

Sunt locuri în care mă întorc mereu. Cum e malul lacului ăstuia. Dar și momente în care nu mă mai pot întoarce niciodată. Ca ziua a cărei dovadă e fotografia asta. Locuri-depozitar de amintiri.

Un oraș frumos, pe final de vară, mi-a înghițit toată durerea. O să revin, cândva, să văd cum e el atunci când nu mai doare.
Pe malul apei se întâlnesc luminile și umbrele, și tot acolo mă întâlnesc, de obicei, cu liniștea. Sau de unde n-aș mai pleca niciodată.
Nu-i loc unde timpul să apese mai mult și mai greu ca o gară într-o dimineață de iarnă. Parcă ești într-un cimitir al speranțelor tuturor ce-au fost acolo înaintea ta, iar aerul te ustură de parcă ai călca pe cioburi.
Iubesc norii, chiar dacă ploaia îmi aduce aminte de propria singurătate. Unii nori nu sunt semne de ploaie, ci poeme venite-n vizită pe cer.
Am sărit gardul în cimitirul eroilor căzuți la datorie, într-un oraș unde ajunsesem pentru prima dată, doar ca să-mi arate, după, un localnic, că portița mergea deschisă. Deva, cât mi-e de dragă vara cu tine!
    Uneori, chiar dacă e drumul lung, și ai renunța la fiecare câteva minute, continui, parcă, să mergi, de dragul luminii în nuanțe de miere, care îți ține calea.
Tuturor ne-a furat, pe drumul nostru, sufletul, un călător cu ochi rugători și urechi ascuțite. Dacă zici că ție nu, ai răbdare, e pe drum…
Mereu m-am identificat cu magia. Și dintre toate magiile, magia cuvintelor e cea mai aproape de mine. Ierburi și blesteme, magie de balcon în miez de vară și regrete. Ce-i o vrăjitoare fără ierburile și pisicile ei, fără descântecele moștenite și minunile la care a fost martoră, și despre care nu poate spune nimănui?

  Oameni vechi n-o să te-nvețe lucruri noi, dar pe drum o să-ntâlnești oameni noi și feluri vechi de-a face lucruri, și asta e poate mai bine decât poți spera. Miros de după ploaie, sunet de copite pe asfalt, și câteva minute în care viața nu s-a grăbit nicăieri. Uneori e tot ce pot avea nevoie ca să continui să merg drumul ăsta, despre care nici eu nu mai știu unde mă duce.

Lucreția vine din Argeș și locuiește în București, iubește scrisul, cititul, voluntariatul și fotografia. Psihologia a învățat-o să se uite altfel la ea, iar antropologia, sa se uite altfel la viață și societate. Este incompletă fără pisici, cafea, soare, flori și gablonțuri, și scrie zilnic ceva de mână.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *